0
0
Subiectul investițiilor publice este unul des dezbătut. De cele mai multe ori, distanța este mare dintre promisiuni și realizări, dintre putințe și neputințe. De regulă politicienii construiesc un buget mai mare pentru investiții publice, iar ulterior, spre sfârșitul anului, reduc din el (fie pentru încadrarea în ținta de deficit bugetar, fie neputința de a duce la îndeplinire planurile inițiale).
De ce sunt importante investițiile publice?
Pentru că o viață mai bună nu
se reduce la ceea ce ai sau îți rămâne în buzunar. Deseori diferența o face nivelul serviciilor publice, existența și calitatea infrastructurii (de sănătate, de educație, de transport, energetice, etc.). Este fapt demonstrat că investițiile în educație și sănătate au efect economic pozitiv, că aduc un efect de multiplicare în economie. De aceea, reducerea investițiilor, deși aduce economie la buget, pe termen lung generează un impact negativ.
Graficul de mai sus este destul de elocvent. Ne arată multe lucruri
surprinzătoare, chiar paradoxale:
●Investițiile au fost la nivel înalt în perioada de criză economică (cu excepția anului 2015 când au atins un nivel apropriat de 6% PIB);
●După trecerea crizei economice și în boom-ul economic care a urmat, investițiile au scăzut dramatic;
●După principiul ”vaselor comunicante”, în perioada 2016-2019, creșterea accelerată a salariilor bugetarilor s-a realizat prin scăderea investițiilor publice.
Prin urmare, s-au tăiat salariile bugetarilor în 2010 pentru a nu se reduce investițiile, iar apoi, după anul 2015, s-au tăiat investițiile pentru a crește salariile bugetarilor. Două soluții în antiteză, prima axată pe economia privată și pe dezvoltare (căci investițiile înseamnă și locuri de muncă printre altele, dincolo de efectele ulterioare finalizării lor), iar a doua pe consum prin creșterea veniturilor bugetarilor disonantă cu mediul privat și oarecum fără eficiență în calitatea serviciului public (căci serviciul public nu se reduce la implicarea oamenilor ci înseamnă și aparatură, consumabile, etc.). Ambele sunt soluții greșite; o buna practică ar fi ca accentul pe investiții să fie în perioade faste economic, iar încurajarea consumului (prin măsuri fiscale potrivite) în perioade de criză.
Ideal ar fi ca deficitul bugetar să fie cât mai apropriat de zero (poate chiar excedent în perioade de boom economic) și, concomitent, ecartul dintre investiții și deficit să fie cât mai mare (în favoarea investițiilor). Rezultatul ar fi o dezvoltare economică susținută, fără căderi și sustenabilă, care se auto-alimentează prin investițiile realizate.
Un aspect important în analiza asupra deficitului bugetar și a investițiilor este nivelul veniturilor bugetare. Așa cum am arătat deseori, o sumă a tuturor problemelor este nivelul extrem de redus al veniturilor bugetare. Nu poți avea un stat social, cu servicii publice de calitate (educație, sănătate, securitate energetică, alimentară, servicii sociale, etc.) fără venituri pe măsură. Ori media UE este cu 50% mai mare (în procente PIB) față de România. Chiar și țările vecine au procente importante în plus la buget (ceea ce le ajută să ofere servicii publice mai bune, ba chiar să reușească să aibă ani cu excedent bugetar!).
Graficul de mai sus ar putea fi împărțit în două: perioada 2009-2015, una a unei rigori saxone, austere (”Băsescu-Ponta”) și perioada 2016-2021, una a unei destinderi latine, risipitoare (”Dragnea-Iohannis”). Reducerile masive de taxe după anul 2015 au fost mai mari în realitate, ele fiind ajustate cu venituri extrafiscale (profiturile companiilor de stat) și alte artificii bugetare. De reținut, că în 2020, an atipic, cu perioade de lockdown, cu amânări de plăți, veniturile bugetare au fost peste cele din anii 2016, 2017 și 2019. Sigur, complementar, veniturile din 2021 sunt umflate de plățile restante din anul 2020.
Acest grafic ne arată că limita de 3% PIB a deficitului bugetar ar fi fost depășită încă din anul 2016 și nu anul 2019, dacă România ar fi avut un nivel constant de investiții publice de 6% PIB.
Situația ideală este una în care România are un plus de 10% PIB venituri bugetare (la care se poate ajunge prin căi și mijloace despre care am scris anterior; care înseamnă o altă filozofie fiscală, înseamnă reducerea excepțiilor, înseamnă lărgirea bazei de impozitare, înseamnă o altă repartizare a poverii fiscale; în nici un caz nu înseamnă mărirea taxelor pentru buni platnici sau mai rău: ca statul să ia de la săraci și să dea la bogați, cum din păcate se tot întâmplă).
O asemenea situația, ar putea permite ca statul să-și respecte legile date (una dintre ele fiind 6% PIB pentru educație, dar cu execuții anuale în jurul a 3% PIB). Arputea face ca statul să aloce fonduri semnificative pentru cercetare, pentru sănătate, pentru securitatea energetică. Desigur, 10% PIB în plus la venituri ar putea să nu fie îndeajuns pentru cele de mai sus pentru că politicienii populiști vor încerca trocul voturi contra venituri majorate la salarii și pensii. Prin urmare, cu 10% PIB în plus s-ar putea face toate necesare (educație, sănătate, infrastructură, securitate energetică), ar crește important pensiile și salariile și în final, s-ar putea înregistra și excedent bugetar.
Și mâine este o zi, iar guvernanții noștri întotdeauna au trăit clipa, momentul. Ca nicăieri în Europa, deficitul bugetar neîncetat din România postdecembristă înseamnă că de fapt se trăiește peste posibilități, pe datorie, pe credit, pe seama generațiilor viitoare. Și mâine este o zi, dar nu prea este grija celor care guvernează prezentul. Realitatea economică actuală a oamenilor simpli este că inflația masivă ciuruiește buzunarele românilor, iar bogăția (câtă este) se scurge în vistieria statului.
Average Rating