2
0
Mi-ar plăcea să opresc timpul în loc și să mă gândesc la toate cireșele coapte pe care le-am fi putut mânca din pomul de pe strada mea.
Au mai rămas câteva, pe ramurile cele mai înalte. Sunt coapte, aproape negre de prea multă savoare și de prea mult mai. Au rezistat până acum și așteaptă să fie culese. Au nevoie de timp. Și de tine ca să te înalți pe vârfuri.
Mi-ar plăcea să opresc timpul acesta în loc și să te privesc râzând cum aduni toate cireșele din pom, cum le ascunzi în pumni și mi le oferi ca pe cele mai scumpe daruri.
Mi-ar plăcea să ne sprijinim de gardul din stradă și să împărțim tot ce ai adunat între palmele tale. Să ne amintim și să ne bucurăm împreună de întâmplări. Să ne picurăm unul altuia între buze aromele tari ale fructelor rămase din mai și să ne șoptim indiscret ce simțim.
Mi-ar plăcea să opresc timpul acesta în loc și să mă bucur de privirile tale, să-mi ascund nasul în gulerul cămășii tale de vară și să-ți simt degetele lipicioase de sâmburi cum îmi desenează pe umeri cărări. Ar trece și vara și toamna și iarna și la ultimul zâmbet ar fi din nou primăvară. Ar fi din nou flori în copac și s-ar scutura peste pleoapele noastre. Am sta adormiți într-un timp care niciodată n-ar fi stat pedepsit.
Și noi, doi oameni stranii, sprijiniți de un gard, ocoliți de o lume întreagă ce fuge.
Ne știu toți. Suntem aceia care fură cireșe, aceia care stau ani sub același copac. Și când încep să se scuture flori, își împart sărutări cu ochii deschiși.
Mi-ar fi plăcut să opresc timpul acesta în loc și la 35 să avem încă 5. Să ne alergăm pe dealuri cu și mai mulți pomi înfloriți și să ne împiedicăm unul de celălalt între rândurile în care am fost scriși înainte de-a avea măcar 5.
Poate că timpul preferă să doarmă sub nuc. Fără cireșe prea coapte care să-i cadă pe frunte. Și noi doi, opriți la 5, dar departe de 35, ne-am ghemui lângă un gard sub nucul ce-i ține de umbră timpului nostru poznaș.
Ne-am ține de mână, cu spatele ciupit de furnici și gleznele pline de praf de la atâta joacă. Dar am fi fericiți. Și am avea destulă vreme de la 5 până la 35. Cât să împărțim un sărut. Și să ascundem un sâmbure mic sub palmele noastre împreunate.
Rândurile între care ne alergăm sunt fără semne. Sunt fără vreo virgulă sau vreun punct. Sunt brute. Lăsate anume pentru ca noi să ne împiedicăm acolo unde simțim să mai adăugăm ceva.
Povestești uneori despre bucățele din tine. Despre dorințele pe care le-ai avea pentru bucățica din dreapta și despre ghidușiile celei din stânga. Și dacă ar fi să-mi oferi și mie o bucățică din tine, ți-aș cere la schimb imposibilul.
Ti-aș cere la schimb o codiță de cireașă, din pomul acela din stradă. De câte ori sari, prinzi doar fructul. Codițele rămân toate pe ramuri.
Ti-aș cere codița celei mai coapte cireșe.
Aș prinde-o pe-o ață și aș acunde-o între perle. Și dacă ai rămâne departe, aș trece codița peste cărările desenate de tine pe umeri și ar fi iar și iar primăvară. Un etern parfumat, mirosind precum gulerele cămășilor tale subțiri. Aș strânge în pumn codița aceea ascunsă-ntre perle și aș fi din nou cu ochii spre soare, cu tine privind exaltat.
Mi-ar plăcea să opresc timpul acesta în loc și să-mi rămână o parte din tine pe vârful degetelor lipicoase de prea multe cireșe gustate.
Average Rating