Despre dragoste și alte egoisme eterne

Read Time:6 Minute, 55 Second

M- am asigurat că nu durează mai mult de o oră. Cu tot cu aplauze și pledoarii. Iar la ieșire ne-am fi scăldat în apus.

Am calculat fiecare secundă și cadența pașilor tăi și am știut când să te trag spre ieșire pentru ca soarele să coboare odată cu pașii noștri pe treapta cea mai de sus. Știam că m-ai fi privit. Și ți-am evitat ochii întreaga piesă doar ca să te privesc în lumina potrivită și să-ți trezesc instinct după instinct.

Am zâmbit o oră. Dar nu pentru că mi-ar fi plăcut piesa. Te simțeam că te agiți, dar nici că mi-aș fi desprins ochii de la scenă. Dacă te uitai prin actori ca și mine, ai fi văzut că joacă despre noi. Și că se grăbesc. Protagonistul a zâmbit și el când te-a observat pierdut. Și-a recitat mai repede, gândindu-se că până la prima treaptă și apus vei avea nevoie de răgaz ca să te prinzi de mâna de-alături. Juca în favoarea ta.

Până la ultima replică m-am gândit să plec prima, doar ca să te oblig să visezi în urma mea. Și aș fi fugit pe scări și poate m-aș fi împiedicat precum în basmele cu femei plicticoase. Și astfel mi-ai fi apucat genunchiul la apus în loc să-mi prinzi mâna și aș fi scris observații în loc să scriu povești.

N-am mai avut răbdare și pentru plecăciuni. Și te-am furat anticipat. Mai devreme decât ar fi trebuit doar pentru că tânjeam și eu după un ochi sau doi. Nu m-ai întrebat nimic. Doar m-ai urmat. Și afară soarele încă nu dădea semne că ar vrea să se retragă, așa că mi-am căutat prin geantă un ruj doar ca să irosesc ultimele 5 minute din calcul fără să te admir.

La fix, te-am prins de mână și am pășit împreună pe prima treaptă. Și te-am privit în tot apusul pe care l-am rezervat cu egoism în timp ce restul încă se bucurau de actori. Și dacă ar fi să mă întrebi ce culoare au ochii tăi, aș ști să-ți spun doar ce-am văzut dincolo de ei. Culoarea ta s-a pierdut cu a mea. Și am respirat treaptă cu treaptă până jos. Și tot sângele s-a dus în tălpi la prima apropiere și tot orașul s-a scurs de oameni. Și te-am lăsat să fii surprins. Chiar dacă eu i-am rugat pe toți să fugă undeva departe.

Protagonistul s-a hotărât la ultimul rând de aplauze să fie din nou de partea ta și a luat piesa de la capăt la bis. Mi-am lăsat capul să cadă într-o parte și ți-am zâmbit când am văzut cât de bine ți se potrivește asfințitul. Iar umbra mea și-a pus fără menajamente un braț în jurul gâtului tău. Iar clipitul a devenit un act opțional. La fel și inspirul. Și la o ridicătură de vârfuri verzi mi-am sprijinit fruntea de a ta. Și doar atunci am simțit că mai ești în viață, când pielea ta a zvâcnit lipită de a mea și a început să curgă puțină sudoare.

Mi-am lăsat călcâiele să coboare puțin și ți-ai lăsat și tu pleoapele să cadă când le-am lipit pe ale mele de obrazul tău. Dar nu am îndrăznit să mă apropii și de inimă. Doar de umeri, de cap și de tălpi. Doar de punctele echilibrului tău. Și doar ca să te frângi spre-nainte și să mă prinzi de talie când am căzut pe spate râzând. Și mi-am lăsat mâinile să cadă odată cu mine și mi-am aruncat un picior în spate. Doar ca să-mi iau avânt când m-ai fi tras înapoi către tine. Și cu palmele tale prinse de talia mea, ai urmărit cum se îmbină doi umeri și un gât cu perle. Și în aceeași măsură în care numeri porumbei, ai fi numărat și fiecare boabă de scoică ce-ar fi căzut pe o podea, undeva, din întâmplare. Și-ți urci privirea mai sus, spre bărbia care încă râde și ne sincronizăm mișcările. Iar tu mă tragi spre tine când îmi iau avânt. Și mă lipesc din nou cu fruntea de obraz și inima peste cămașă, iar piciorul meu dinamic se prinde din spate de-al tău. Și umbra își pune din nou brațul după gâtul tău și palma opusă pe obrazul care ți-a rămas incomplet. Iar umbra ta își plimbă palma de pe șoldul meu drept pe umărul meu stâng simultan cu palma de pe șoldul meu stâng care alunecă pe șoldul meu drept. Și în timp ce teatrul se golește, rămânem inerți. Și actorii vin pe treapta cea mai de sus ca să aclame.

Au o sculptură nouă. Despre dragoste și alte egoisme eterne.

Și au trecut mai bine de două ceasuri și noi dansăm fără pași într-un oraș care vrea să se culce de-acum. Protagonistul oftează lângă Alecsandri.

Ți-a dat mai multe șanse decât ți-ar fi dat Dumnezeu.

Și tu în continuare înghiți în sec numai gustul tău.

Și-mi lasă în pumn o cheie. Și fără să-ți fi spus dinainte intrăm pentru încă o piesă. Dar sala e goală. Și ușile toate se închid în urmă. Și pe scenă vezi numai două scaune și o lumină mică. Ai vrut să te așezi în primul rând, dar locul tău era pe scenă. Pe scaunul de sub lumina mică. Pe jos, lângă scaunul din fața ta, ai văzut o tăviță acoperită. Iar lângă scaunul tău, un rucsac.

Înainte să mă așez mi-am scos pantofii și i-am ascuns între tălpile tale. Ai fi putut să mă întrebi ceva, orice, dar ce sens ar avea să-mi pui întrebări la care m-aș simți obligată să te mint?

Mi-am adus scaunul mai aproape de tine, până când l-am lovit de vârful pantofilor tăi. Am luat tăvița de jos și același picior dinamic de mai devreme l-am ridicat pe deasupra genunchilor tăi și m-am așezat pe scaunul din fața ta. Ți-am pus tăvița acoperită pe coapse și te-am privit de aproape cum încerci să dai deoparte bucata de pânză. Și cu vârfurile lipite de scena aia rece, privindu-te, am reușit să te răpesc. Și te-am așezat între o pereche de pantofi, două scaune și două tălpi desculțe. Și m-am hotărât să devin pictor.

Ai aruncat pânza deoparte. Și pe tăviță ai găsit numai două tuburi de vopsea. Unul căprui și unul verde. Și mi-am întins pe degetele palmei stângi jumătate din primul tub, iar pe degetele palmei drepte jumătate din al doilea. N-am îndrăznit să le combin. Și le-am lăsat pure, întinse pe mâini. Mi-am pus talpa stângă pe scaunul tău, până când genunchiul pe care femeia plicticoasă l-ar fi distrus pe scări ți-a atins cotul. Și în timp ce protagonistul își fuma țigara sprijinit de coloane pe-afară, m-am hotărât să te pictez simplu și să te sărut în timp ce-ți colorez obrajii în culori diferite.

Și te hotărăști să fii și tu artist și-ți pui căprui pe degete și colorezi fiecare strat pe care l-ai fi admirat cu privirea. Și-ți amintești de gâtul cu perle albe Și mă las pe spate cu grijă, sprijinită numai de una dintre palmele tale, în timp ce palmele mele alunecă și ele și combină verde cu maro în jos peste cămașa ta. Și desenezi cu căprui toate liniile care te inspiră pe un gât de femeie care poartă cinism și perle.

Și e rândul nostru să o luăm de la capăt la bis. Și mă săruți tu pe mine, colorându-mi coapsa de lângă cot și rochia de la talie în sus. Și mă tragi mai aproape. Și-ți lipești fruntea de a mea și-ți tragi rucsacul lângă vârful meu înțepenit pe lemnul rece. Și-ți pierzi capul pe spate și râzi și mă săruți din nou. Fără s-apuc să văd ce-ai scos. Protagonistul a stins lumina mică și aplaudă gălăgios în timp ce părăsește sala.

Și într-un teatru fără lumini, statuile prind viață fără menajamente.