1
0
O rochie neagră și un palton roșu. Cam atât ai văzut de la depărtare.
Dacă ar fi să povestești despre culoarea pantofilor ei, ai rămâne tăcut. Și ai număra din nou, în gând, câți porumbei au zburat până ca ea să ajungă. Când ți-ai amintit de ultimul porumbel, ți-ai dat seama că ai zărit și vârful pantofului.
Iar dacă ar fi să povestești despre culoarea pantofilor ei, ai rămâne tăcut. Și te-ai gândi că poate ai fost subiectiv sau poate ai văzut numai una dintre culori. Nu i-ai văzut detaliile și nici marginile. Iar culoarea pe care o ai în minte nu s-ar potrivi cu paltonul roșu. Poate doar cu rochia neagră. Și doar dacă îi vei ascunde paltonul roșu. Așa că preferi să numeri din nou porumbei. Este prea frig s-o lași fără palton pe stradă.
Dacă ar fi sa povestești despre parfumul pe care-l purta, ai rămâne tăcut. Și te-ai gândi la câți porumbei au trebuit să zboare pentru ca adierea ei să-ți ajungă până în vârful plămânilor. Și chiar dacă ai închide ochii să poți simți din nou, ar trebui să-ți amintești o aromă prea dulce și piperată ca să o poți descrie. Și poate ai spune ceva la întâmplare, doar ca să pară că ai fost atent la ceva mai mult decât un zâmbet și o privire.
Dacă ar fi să povestești despre ochii ei, ai rămâne tăcut. Și ți-ai mușca puțin limba. Ți-ai pune o mână în șold și una sub bărbie. N-ar mai fi niciun porumbel de numărat. Și a fost destul de aproape cât să observi de mai multe ori și să reții. Dar îți muști limba doar pentru că-ți fuge mintea la vârful acela de pantof. Și n-ai vrea să greșești subiectul.
Dacă ar fi să povestești despre cât de tare bătea vântul atunci, ai rămâne tăcut. Și te-ai gândi la câte șuvițe i-au zburat peste vârful nasului. Și te miști de pe un picior pe altul fără să spui vreun cuvânt. Te gândești că roșu peste roșu nu se potrivește atât de bine, că șatenul ar fi putut flata iar movul ar fi fost cu siguranță excentric. Și ți-ar fugi mintea înapoi la pantofi. Ai putea s-o întrebi, dar sacrificiul ar fi prea mare. Ai dovedi lipsuri. Așa că te bazezi pe detalii și pe momente.
Dacă ar fi să povestești despre primul gând care ți-a trecut prin minte înainte ca ea să ajungă din nou, ai rămâne tăcut. Așa cum poate n-ai știut să fii vreodată. Și mai ușor ar fi să scrii pe o foaie și apoi să o arunci departe. Și astfel ai putea să te gândești câți porumbei au împărțit hârtia ca să poți rămâne la fel de tăcut.
Dacă ar fi să povestești despre mișcările ei, ți-ai drege vocea și ai spune că vântul îi ținea din urmă paltonul …
Deci bătea vântul.
Ai spune că era bucuroasă …
Deci avea parfum cu piper alb.
Dacă te-ai mai gândi puțin, ți-ai aminti că mergea cu spatele drept. Avea încredere. Dar pasul era ales cu grijă, ferit de scobiturile din asfalt.
Deci avea toc subțire.
Dacă ar fi să cauți printre detaliile cele mai mici, n-ai mai rămâne tăcut. Ai recunoaște că nu-i plac clișeele, deci sigur pantofii nu erau negri. Iar nude ar fi de asemenea predictibil. Și în continuare te-ai gândi la orice. Nu ți-ai plecat privirea nicio secundă. Și acum i-ai suci pantoful ca să te asiguri că nu-i alunecă talpa dacă plouă sau n-o mai încetinesc porumbeii.
Dacă ar fi să povestești despre soarele de afară, ai spune despre culoarea părului și cât de bine dă roșul lângă verdele închis. Și tresari când îți dai seama că ai spus ce gândeai. Și devii nesigur. Și te agiți puțin. Și spui încet că parcă și pantofii, tot verzi erau. Dar nu ai repeta.
Dacă s-a răscolit o frunză în colțul acela de ochi pe care l-ai scăpat către pantof, iar ea avea de fapt și pantof și palton roșu?
Și dacă ar fi să-i scoți paltonul pe o vreme mai caldă, ar trebui să-i scoți și pantofii, doar pentru că nude se potrivește mai discret lângă negru. Dar n-ai avea cum. Și te rezumi la a-i fura paltonul de pe spătar. Pentru că pantofii sunt verzi. Și doar verdele din ochi se potrivește cu ținuta.
Și toate astea s-au întâmplat în primul gând ciugulit de porumbei de pe-o hârtie.
Și tot ce rămâne tangibil este o femeie cu rochie neagră, palton roșu și pantofi verzi, venind de undeva cu bucurie.
Average Rating