2 0
Read Time:5 Minute, 12 Second

Ia-mi mâna și povestește-mi ultimul tău gând.

Fără să-ți mai tocești vreun genunche.

Amintește-mi ce mi-ai spus când ne-am găsit prima oară.

Fără să-mi mai cauți privirea.

Amintește-mi cum să trăiesc tot ceea ce am scris.

Fără să mă mai cuprinzi.

Amintește-mi cum am ajuns să mă cheme.

Dar fără să-mi mai zâmbești.

Strigă-mă din nou ca pe tine.

Dar fă-o șoptit.

Ca să pot alerga fără să tresar.

Am plecat.

Amândoi, dar nu în același timp.

Eu niciodată nu sunt gata la timp. Încă mă gândesc ce pantofi se asortează mai bine, în timp ce tu faci gaură în fața porții gândindu-te în ce parte s-o apuci. N-ai avut răbdare. Și n-ai unde să fugi. Mă aștept să o iei la pas alergător în jurul casei în timp ce mă privesc de câteva ori în oglindă. M-aș schimba în ceva mai comod, apoi aș căuta din nou prima ținută și aș ieși după lăsarea nopții. Și te-aș găsi proptit în ușă, nerăbdător să mă admiri încă odată. Deși tot fugi de dimineață.

Pantofii tăi sunt prăfuiți și ai o floare-n piept. Ți-ai pus costumul și te-ai parfumat din greu. Cămașa îți e mototolită la mâneci, drept dovadă a minimei tale independențe. Aș zâmbi ca să nu râd, dar rămân serioasă, ca să nu crezi că te simpatizez în loc să te iubesc. Mă proptesc și eu în pragul ușii. Ne privim și așteptăm un semnal care nu mai vine. Rochia mea seacă bezna de-afară. Suficient cât să-ți văd ochii umezi și praful de pe vârfuri.

Eu ies,  tu intri. Și ne proptim de același toc al aceleiași uși. Eu în alb, tu în negru. Dar cum să mai vorbim de echilibru când eu stau pe tocuri și tu aproape-n genunchi. Te cobori discret. Ca și cum ochii mei verzi ți-ar amenința existența.  Te predai și te lași ușor la podea. Ridici mâinile și respiri greu. Ai ochii mari, crăpați de spaimă. M-am uitat în oglindă îninte să ies. Mă vedeam frumoasă. Dar nu cât să te pot chinui.

Mă uit la tine și observ cum îți curge sudoare pe la tâmple.

 Te ucid, sau te îndrăgostesc a doua oară.

Și pedeapsa aceeași ar fi.

 Mă simt la fel de vinovată, dar aleg să mă întorc pe-o parte. Îmi admiri talia. La fel de subțire ca prima data când m-ai cunoscut. Și-ai înghițit în sec, gândindu-te la forme noi, ale aceleiași identități. Iar eu știu tot ce ai sperat c-am să devin. Și te privesc în dreptul umărului meu, ca și cum mi-ai fi egal. Chiar dacă brațele tale stau între gleznele mele.

Văd cum îți miști buzele. Ai spus ceva, dar n-am reușit să te aud. Când ai hotărât să vorbești, eu am făcut un pas departe. Tocul meu s-a izbit de asfalt și am surzit.  Piciorul care te-a călcat cândva, a decis pentru mine. Și nu mai e cale de întors. Nici lună plină nu este. Am un cer senin deasupra minții. Iar tu mă strigi în șoaptă, așa cum ți-am cerut. Și pot să nu te-aud, nu strigi destul de tare și fug doar cu credința că nu-ți mai pasă dacă am să rămân sau dacă-am să mai vin.

Aproape am căzut în groapa pe care mi-ai săpat-o în dreptul porții. Și de frică m-am uitat către tine. Ești la pâmănt, cu palmele prinse de prag și privirea spre cicatricile de pe deget. Ai simțit că te văd și ți-ai ridicat ochii cu un zâmbet ciudat. Aș zâmbi și eu ca să nu râd, dar rămân serioasă, ca să nu crezi că te simpatizez în loc să te iubesc.

Am sărit. Și te-aș fi sărit și pe tine, dar însemna să intru. Și iar aș fi rămas. Așa că ți-am sărit groapa și am plecat spre mine.

Merg elegant pe tocuri. Mai ales când mă strigi. Dar eu am alt nume și tu nu-l mai cunoști.

Ai oboist. Și fără albul meu, noaptea te-nghite. Nu poți să vezi, nu mă auzi, nu mă mai simți. Te ridici cu greu. Ai amorțit, abia respiri și tremuri. Ești mai bătrân cu niște ani. Mulți ani de singur.

Ai plecat imediat ce ți-ai dat seama. Dar n-ai călcat nici măcar o singură dată pe vreo urmă de-a mea. Te-ai oprit în poartă. Știi că acum va trebui să sari și tu. Îți dai jos sacoul și îl atârni de gard. Îți pui mâinile în brâu și-ți lărgești ochii sperând că vei vedea ceva. Sari în neant. Și supraviețuiești propriei vieți. Mergi balansat. Ca și cum tocurile sunt la tine. Dar pe acelea sigur nu ți le-am lăsat. Îmi sunt prea dragi. Îmi aparțin. Papuci nu port, deci ce să-ți fi lăsat.

Eu merg cu talpa goală. Și călcâiul meu este prea mic să-ți stea în buzunar. L-ai rătăci pe undeva printre hârtii și printre visurile tale. Iar din călcâiul meu, voi mai clădi o viață. Și voi bătători un drum, pe care-l vei interesecta cândva cu drumul tău. Și când ai să mă vezi, ai să tresari. Și-ai să-ți aduci aminte că vrei să-mi dai o floare. O să-ți duci mâna către piept și-ai să te prăbușești. A nu știu câta oară. Îți amintești plângând că floarea ai lăsat-o în piept, dar la sacou. Și te ridici cu pumnii strânși. Te uiți timid în ochii mei și fugi zguduind lumea. Sacoul l-ai lăsat prins în gard atunci când ai plecat. Iar floarea ta s-a ofilit, iar eu o să tot merg până ai să revii. Și din călcâiul meu au răsărit deja o viață și-ncă un destin. Tu poți să fugi în timp după sacou. Dar e tardiv. Tu ești singur, eu sunt mai mult. Și defilez în alb. Ca să mă recunoști.

Eu merg să cumpăr prăjituri. Te-aștept pe-un deal. Te-aștept să-mi spui.

 

 

 

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %
Ioana Teodora Todorescu
Previous post C-așa-i în tenis!
Next post La genunchi norii

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.