0
0
Toată clasa politică (premier demis, premier desemnat, parlament) este în competiție de promitere a reducerii costurilor facturilor energetice. Plafonarea și/sau compensarea facturilor este soluția unora; alții propun reducerea taxelor (TVA de la 19% la 5%, a accizelor sau certificatelor verzi).
Sigur, înainte de toate, decidenții trebuie să facă analiza corectă a cauzelor care au generat creșterea explozivă a facturilor energetice. Trebuie să urmărească lanțul energetic (producător-transportator-distribuitor-furnizor-client) pentru a identifica unde facturile sunt sau nu artificial mărite.
Așa cum am arătat anterior, cauzele principale sunt:
1. acumulări de neinvestiții efectuate pe o lungă perioadă anterioară de timp (zeci de ani);
2.legislație deficitară;
3.tranziția la energia verde;
4.supravegherea precară a pieței energetice.
Neîndoielnic, avem capacități energetice insuficiente pe piața energiei electrice. Am renunțat în ultimii ani la 5000 MWh produși de termocentrale pe cărbuni, pe care le-am înlocuit cu doar 4000 MWh de producție regenerabilă (eoliene și fotovoltaice), deși necesar ne erau necesare 25000 MWh (căci regenerabile nu funcționează continuu, din motive de vânt sau soare).
Piața energetică are două modalități de contractare a energiei de către furnizori de la producători:
-contracte bilaterale pe termen lung;
-contractare pe bursă (OPCOM în cazul energiei electrice și Bursa de Mărfuri în cazul gazelor naturale), prețul fiind dictat de către raportul dintre cerere și ofertă (PZU – prețul zilei următoare).
Marea problemă este că 40% din energie este obținută pe bursă. În acest fel, licitația pe o energie insuficientă ridică prețul. Asta deși 80% din producătorii de energie electrică sunt firme de stat.
În cazul gazelor naturale, tradițional am importat gaze (mult mai puțin decât alte state europene întrucât exploatăm gaze naturale). Mai mult, avem și zăcăminte de gaze naturale neexploatate (Marea Neagră și alte zone din țară). Aici, avem 2 producători mari: ROMGAZ (de stat) și OMV PETROM (la care statul încă este acționar). O problemă importantă este faptul că avem prea puține cantități de gaz înmagazinate. Până și capacitatea de import este limitată.
Cei care vorbesc de plafonare nu prea explică unde se face ea. Publicul înțelege că facturile mari emise de furnizori sunt datorate acestora, deci prin urmare, furnizorii trebuie obligați să vândă la prețuri reglementate. Mergând pe logica aceasta, ar însemna ca furnizorii să fie obligați să vândă în pierdere (în unele cazuri să vândă la 1/2 sau 1/3 din prețul de achiziție al energiei de pe bursă!).
Mai degrabă, o plafonare ar trebui să fie îndreptată către producători, dar asta s-ar reflecta în scăderea producției și reducerea drastică a puținelor investiții actuale. Cu alte cuvinte, s-ar accentua insuficiența energetică a României.
Compensarea facturilor este o metodă ceva mai complexă și complicată.
Reducerea taxelor (TVA, accize) ar fi mai simplă, mai eficientă, fără impact asupra producătorilor de energie electrică și gaze naturale. Desigur, statul ar pierde venituri, dar nu trebuie uitat că statul a câștigat venituri din creșterea facturilor. Prin urmare, statul ar putea găsi un mod în care să realizeze veniturile prevăzute inițial la început de an, iar facturile să scadă.
Eliminarea certificatelor verzi este o altă măsură temporară. Polonia, acum câteva luni, propunea ca în facturi să apară menționat lângă rubrica certificatelor verzi faptul că acestea sunt datorate politicii Uniunii Europene. Vocile care cred că aceste certificate verzi apasă mai degrabă asupra cetățenilor din țările mai puțin dezvoltate sunt numeroase. Dar este oare așa?
Cum se vede, dintre toate capitalele UE, în București este cel mai mare preț al energiei ajustat la standardul puterii de cumpărare. Însă, ”ponderea taxelor în prețul final, era, potrivit UE, în luna august de 10% în România și Cehia și de doar 1% în Polonia. Eliminarea taxelor din prețul final n-ar schimba mult situația, prețul ajustat la standardul puterii de cumpărare rămânând în continuare mult peste media UE (în prezent este cu 50% peste aceasta).
Situații complet diferite sunt în Berlin și Copenhaga, unde ponderea taxelor în prețul final este de 37%, respectiv 36%. Eliminarea taxelor pe energie în aceste state le-ar transforma pe acestea în cele mai ieftine capitale din punct de vedere al prețului energiei electrice plătite de consumatorul final.”
Cu alte cuvinte, se pare că propunerea aceasta ”nu se adresează “celor mai defavorizați”, cum afirmă comisarul european pentru piață internă, ci celor mai favorizați”.
În domeniul gazelor naturale, situația este mai echilibrată.
În cazul gazelor naturale, taxarea se face la producător, deci nu avem ce elimina din factură.
Expertul în energie, Dumitru Chisăliță, remarcă mari carențe ale legii de plafonare a prețurilor. Mediatic, ideea plafonării prețurilor este ”soluția miraculoasă”. Proiectul de lege nu este clar și neinterpretabil.
Proiectul de Lege vorbește de Plafonarea prețului fără a se preciza la care din prețurile pieței se referă legea. Plafonarea prețului la producători? Plafonarea prețului la consumatorul final?
Care sunt diferențele între aceste acțiuni și consecințele din piață:
Unde a dus populismul și incompetența decidenților politici în ultimii ani: ”România are nenumărate exemple când prin intervenții legislative care se doreau în interesul poporului, prost concepute, efectul a fost exact invers: legea off-shore care a blocat extragerea gazelor din Marea Neagră, OUG 114 care a determinat ca prețurile consumatorilor non-casnici să se dubleze, cu creșterea semnificativă a prețurilor produselor și serviciilor în piață, Gas Release Program – conceput să aducă prețuri mai mici la consumatori, dar în fapt cauza principală a începutului creșterii prețului la gaze”.
https://asociatiaenergiainteligenta.ro/?p=5173&lang=ro
Comisia europeană a adoptat recent un document privind abordarea creșterii prețurilor în energie. Sunt prevăzute măsuri de protecția a consumatorilor și întreprinderilor; avem propuneri de măsuri imediate (pe termen scurt) și măsuri pe termen mediu. Printre măsurile imediate, plafonarea prețurilor NU apare.
Dacă nu am prevenit creșterea facturilor energetice, dacă nu luăm măsurile necesare care să aibă impact asupra cauzelor care le-au generat, atunci totuși, măcar ajustarea pe care o facem nu ar trebui să producă și mai multe daune, atât consumatorilor cât și actorilor din piața de energie.
Ajustarea nu trebuie făcută după metoda ”patului lui Procust”. Procust, în mitologia greacă, era un tâlhar din Atica, o regiune a Greciei, care ataca drumeții pe drumul dintre Atena şi Megara. El îşi făcuse un obicei din a-şi tortura victimele, folosindu-se de două paturi din fier, unul mai mare şi altul mai mic. Cei care aveau trupurile mai lungi erau așezați în patul mai mic şi Procust le reteza picioarele ca să corespundă dimensiunilor patului, iar celor mai scunzi le lungea picioarele ca să aibă dimensiunea patului mai mare.
Cu alte cuvinte, ajustarea trebuie realizată rațional și nu emoțional; cel mai simplu și neperturbator asupra pieței de energie este reducerea taxelor. Ajustarea prin intervenții în piață (la actorii ei principali: producători și furnizori) este una complicată, care amplifică haosul și care conduce la expresia ”unde dai și unde crapă”.
Iar după ce traversăm iarna aceasta (să sperăm să fie una scurtă și blândă), poate ne preocupăm și de securitatea energetică, căci, în caz contrar, istoria se va repeta curând. Vor avea decidenții politici înțelepciunea să învețe din greșeli? Ultimii 31 de ani nu ne dau speranțe în această privință.
