1 0
Read Time:2 Minute, 59 Second

O poveste obișnuită implică o introducere, câteva personaje banale și un fir narativ comun. Dar în povestea aceasta a paltonului roșu, lucrurile stau puțin diferit.

Când el a rămas pe peron, uitându-se cum plec departe, întreaga acțiune s-a derulat înapoi, pe măsură ce trenul dispărea din gară.

Când ne-am cunoscut, niciunul dintre noi nu știa să scrie povești. La fel cum niciunul dintre noi nu s-ar fi așteptat să devină personajul uneia.

În ziua aceea, plecasem de acasă cu gândul să-mi găsesc liniștea, să-mi acord puțin timp și să-mi regândesc viitorul. Știam că totul avea să se schimbe, dar nu atât de frumos.

Cu iubire.

El plecase de acasă fără să știe unde va ajunge. Nu i-a trecut prin gând că ar putea nimeri într-o acasă nouă, unde este mai cald și mai bine decât știa până atunci.

Acasă.

La noi.

Ne-am regăsit pe un vârf pustiu. Un loc unde credeam că voi găsi doar păsări și aer curat.  Și liniștea, cu ochi căprui și barbă, pe care am luat-o cu mine și de care mă bucur din plin.

El.

Alesesem una dintre rochiile preferate.

El a ales să cânte.

Eu i-am oferit o privire și ochii verzi.

El mi-a oferit o prăjitură și-un surâs.

Și fiecare s-a întors de unde a plecat.

Eu pe drumul din stânga, el pe drumul din dreapta.

Și ne-am intersectat pe bulevard, eu într-o rochie neagră și un palton roșu, el într-o cămașă deschisă și bucurie în priviri.

Ne-am plimbat la braț până când ne-a înghițit noaptea. Era frig și abia ne mai simțeam picioarele. Nici nu mai știu de câte ori mi-a sărutat mâna, poate din iubire sau poate de pofta parfumului dulce care-mi rămăsese pe piele.

Și i-a rămas și lui agățat de tegument. La încheietura cotului, pe antebraț, pe chip și piept.

Am povestit cât nu vom putea scrie la un loc vreodată. Și încă povestim. Și noi ne scriem des și mult, cât să ne umplem casa cu lucruri scumpe, semnate și demne de retrăit.

Scrisori.

Am împărțit în acea noapte cele mai bune prăjituri din oraș. Am tremurat la fiecare pas și ne-am luat la revedere discret, el cu paltonul roșu pe braț, eu cu o mână mai grea.

Și am fugit împreună spre casă.

Nu știam pe atunci în câte feluri poate să râdă un om. Mai ales când îl gâdili. Sub brațe, pe piept și la gât. E clipa în care uită cel mai ușor câți ani are și totul devine o joacă de copii. Suntem câteva momente lipsiți de griji. Ne îmbujorăm și abia  respirăm.

Avem totuși o vârstă.

Stingem lumina și adormim fericiți, iar patul devine mai gol când îl împărțim.

El stă lângă mine și eu peste el. Și mai rămâne loc.

Unul mai mic.

Și astfel începe o altă poveste, pe care începem să o construim de acum.

Și nu separați de departele meu, căci  liniștea asta a mea, cu ochi căprui și cu barbă, are destulă agilitate cât să prindă un tren.

Și l-am găsit deja acasă când am coborât pe un alt peron. Ascunsese paltonul meu roșu și m-a învelit cu o haină mai albă care să mă țină departe de frig.

Era noapte când am ajuns și soare când m-a găsit.

Iar restul se scrie de-acum. Și cum nu știm să scriem povești, aveți răbdare cât să-mbătrânim ca să ne amintim.

 

 

 

 

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
100 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %
Ioana Teodora Todorescu
Previous post Paltonul Roșu
Next post Patul lui Procust

Average Rating

5 Star
0%
4 Star
0%
3 Star
0%
2 Star
0%
1 Star
0%

One thought on “Povestea Paltonului Roșu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.