Întâlnirea cu Ștefan Ivan este un evenimet.

Sau, poate, o lecție pe care o primești de la un profesor ce nu și-a abandonat niciodată vocația de a preda și, mai apoi, de a scrie.

Deși este mai cunoscut ca ziarist, ultimii săi ani au fost încununați de performanța scrierii de eseuri, deosebit de valoroase, studiate, pline de înțelepciunea celui ce a tezaurizat o viață și, acum, se grăbește să o dăruiască celor din jur.

Emoția lansării ultimului său volum, într-un mediu select, încărcat de energie, nu va fi uitată prea curând de participanți.

Într-o prezență unanimă, toți cei care au fost invitați au trăit momente de mare încărcătură culturală.

Ștefan Iovan, atunci când scrie, face un periplu prin literatură, filosofie, eseistică, spiritualitate, istorie, lingvistică, dăruind propriile sale idei celor dispuși să le primească, să se îmbogățească cu ele.

Asta într-o perioadă în care cuvintele și numele sunt neprielnice vremurilor prezente.

Un volum ,,greu” a văzut lumina tiparului.

O minunăție de scriere, plină de înțelepciunea vremurilor apuse, s-a afirmat într-o zi de iunie 2021, la Buzău.

Putem spune că suntem privilegiați să gustăm din amestecul limbilor din Turnul Babel, citind printre rânduri filosofie pură.

Omenirea așteaptă cărți de anvergură, azi, când adevărul este exil.

Filosofia rostirii se află într-o veritabilă criză.

Nevoia de comunicare verbală este acuta dominantă a vremurilor pe care le trăim.

Iată că se poate, totuși, prin simbol și simbolizare, să dăm chip unei legături umane.

Nimănui nu-i strică să mai treacă prin parabola semănătorului și să retrăiască lumea după chipul și asemănarea karamazovilor.

Dacă vorbim despre semana verbi, sau viața – o nuntă fără de sfârșit, sau despre creanța ideală – sau eroarea  care ne tulbură destinul, fie că ne referim la numele în care locuim, constatăm că tragicul este o permanență umană, că iubirea este forma absolută a prieteniei, iar Logos e puterea divină.

Materia signata este tiparul după care s-a făcut lumea, iar vorba nu are nimic colectiv, numai limba fiind comună. Când vorbim, față în față, are loc branșarea la social.

Iar nouă ne trebuie mai mult ca niciodată să facem o incursiune de la Heraclit până la Ibsen, iar de acolo către Tolstoi și Jung, să pășim de la Freud la Charles Pierce, să poposim un pic în camera lui Umberto Eco și să pornim iar către Roland Barthes.

Semnul rămâne cheia în care descifrăm sensul lumii. Toate limbile se aseamănă, oamenii între ei au linii comune și, de ce nu, problematica lumii ne răvășește pe toți.

Sunt adevăruri simple, îmbăcate în haina complexă a existenței contemporane, de care aveam nevoie atât de mult, să ne fie reamintite, pentru a înțelege cât pierdem în fiecare zi.

Timp, viață, cultură …

 

 

Roxana Constantinescu
Previous post ÎNAINTE ERA MAI BINE
Next post Gaslighting – manipularea care te face să te îndoiești de propria realitate