1 0
Read Time:4 Minute, 48 Second

Nimic.

Cu o amintire, nu faci nimic.

O lași să se piardă. N-o aduni, n-o strângi la piept și nici n-o pui în ramă. O lași să se dizolve, o lași s-o zboare vântul, o lași să se îngălbenească, o lași sub praf.

O lași să moară.

Golește-ți inima de tot ce-ți este inutil, pune-o acolo unde merită, admir-o, amintește-ți doar de ea.

Doar inima ți-o strângi în brațe și doar inima ți-o aduni de pe jos.

Nu te atingi de amintiri.

Am tot colecționat și eu fel de fel de trăiri, de gânduri, de imagini, de obiecte. Prin cutii, pe bibliotecă, lângă pat, prin agende. Și stau acum și mă întreb, la ce bun să-ți amințești de amintiri? De ce să te sacrifici chiar atât?

Am căutat un scaun și l-am așezat în mijlocul casei.

Am stat jos pentru o secundă și mi-am permis să-mi aduc aminte de tot. Și am răscolit cu pasiune tot ceea ce mi-a pus la dispoziție inima și tot ceea ce mi-a zguduit din temelii mintea.  Un ultim act de voință. Dar nu față de mine. Pentru mine a fost un act pur de vandalism. A fost un tot prea mult de dus într-o unică secundă. A fost un act de voință față de amintiri. Le-am retrăit în liniște, cu mișcări cât mai calculate, nu cumva să le sperii și să se acundă ori să fugă de mine. Nu le vreau răul absolut.

Am stat cu privirea fixată în pământ și palmele lipite de genunchi. Am stat așa o secundă. Fără să mă mișc.  Le-am lăsat pe ele, memoriile mele,  să vină către mine și să se strângă, rând pe rând, în podul minții mele.

La finalul secundei, generos acordată ce-i drept, pe fruntea mea se zbăteau frici, zâmbete, lacrimi, săruturi, urale și dezamăgiri.

Prin ochi ar fi putut să mi se scurgă strop cu strop mai bine de-o viață.

Cu fruntea spre pământ și cu tot trecutul strâns grămadă, am simțit nevoia să-mi strâng, puțin câte puțin, pumnii. I-am lăsat să cadă fără zgomot pe scaun, lângă mine și m-am sprijinit  în ei. Cu palmele larg deschise aș fi putut să cad, însă cu pumnii încordați m-am putut apăra.

Respirația mea și-a uitat ritmul. Și pieptul mi se avântă spre-nainte ca și cum s-ar teme și-ar vrea să se desprindă, să alerge până departe de mine. Nu știu unde ar vrea s-ajungă.

Nu-mi place zgomotul. Nu-mi place revolta. Iar trecutul te lovește de pe orice front, așa că, în spatele frunții,  zarva memoriei a fost tot mai greu de suportat, tot mai greu de adorat, tot mai greu de înțeles. Și a fost nevoie de-o unică secundă pentru a strânge grămadă tot ceea ce am colecționat organic. Să distrug, să iubesc, să apăr, ori să urăsc? Ce să fac eu cu grămada aceea de amintiri?

Cu privirea încă plecată, m-am mai forțat o secundă. Și m-a durut mai tare decât fuga pieptului și chinurile frunții. Amintirile s-au regăsit cu toatele, dar fără mine. Așa că de ce-aș mai ține eu la ele?

Cu un act suplimentar de voință, față de mine acum, mi-am găsit prin trecut și mi-am adus mai aproape o șingură frântură din existență. O singură poveste pe care am rugat-o să stea răbdătoare în șanțurile de sub ochii mei. Și am sperat ca-n clipa în care îmi voi lua la revedere de la restul, să nu se prăvălească spre podea și să-mi îmbibe tălpile.  Frântura aceea n-aș vrea s-o pierd vreodată.

Nu te atingi de amintiri.

Mi-am umezit buzele și am strâns din dinți. Mi-am aplecat, ușor, trunchiul spre-nainte. Aș fi vrut să mă balansez pe scaunul acela rigid, ca un copil speriat în întuneric. Dar mi-am reținut instinctele de apărare și am rămas la fel de reținută precum lemnul de sub mine.

Mi-am desfăcut pumnii și mi-am prins palmele de muchia șezutului.

Mi-am reținut povestea preferată între pleoape ca să nu alunece și mi-am aruncat capul pe spate cu toată forța pe care o putea genera corpul meu în haosul retrospectivei.

Amintirile mele nu se așteptau la o asemenea trădare.

S-au izbit de oasele craniului meu și s-au transformat în pulbere mai rapid decât mi-am amintit eu de ele.  Câteva aproape c-au scăpat alunecându-mi prin urechi. M-am ridicat buimacă de colapsul mișcării mele și am fugit așa, cu pleoapele încă împreunate, strivind sub tălpi orice frântură a trecutului meu care s-ar fi putut salva.

Abia în dreptul oglinzii mi-am deschis ochii, cu palmele pregătite sub bărbie și genunchii moi. Mi-a fost teamă că ceea ce am vrut să păstrez mai de preț  se va  revărsa din  zbuciumul de mai devreme.

Dar povestea mea preferată mă aștepta răbdătoare, așa cum am rugat-o și cum speram că o va face. O vedeam cum se joacă în privire mea. Doar pe ea am vrut s-o păstrez din tumultul pe care am ales să-l execut fără vreo urmă de regret. Am tălpile îmbibate de trecutul care a încercat să se salveze alunecând pe podea, însă privirea mi-e plină de iubire. Și nimic altceva. Și se joacă atât de frumos.

În casa mea există, totuși, o cutie neagră.

O cutie care obișnuia să fie plină cu lucrurile de păstrat.

Acum mai are doar un plic în ea.

Un plic cu o poveste și cu o poză preferată.

Numai una.

Și ce să faci c-o amintire?

 

 

 

 

Happy
Happy
0 %
Sad
Sad
0 %
Excited
Excited
0 %
Sleepy
Sleepy
0 %
Angry
Angry
0 %
Surprise
Surprise
0 %
Ioana Teodora Todorescu
Previous post Tehnici de manipulare
Next post Povestea păpușilor de porțelan