Când am început să scriu, acum mulți ani, nu mă gândeam cât bine aveam să-mi fac. Nu știam că începusem să concentrez, stângaci pe atunci, un liant de care aveam să mă folosesc cu succes la maturitate. Un liant suficient de consistent, acum, pentru a mă reîntregi de fiecare dată când simt că mă frâng și nu mă mai pot aduna.

Am început să scriu din naivitate, apoi din curiozitate și, pe măsură ce înaintam în vârstă, din nevoia de echilibru.  Un echilibru între mine și tot ceea ce mă poate tulbura. Și am făcut-o sănătos, tacit, elegant, curat.  Chiar dacă îmi mai murdăresc și acum mâinile cu cerneală. Poate în timp voi înțelege să-mi țin degetele mai departe de lama peniței. Până atunci, însă, fiecare lucrare mi-o voi începe cu stiloul, așa cum am făcut întotdeauna, spre disperarea oricărei tastaturi de primprejur.

Este un act de intimitate. Este actul meu de bunăvoință și de înțelegere față de mine.

Ciorna în sine mă validează. Este lupta mea cu mine. Fiecare gând pe care-l scriu îl tai de cel puțin două ori. Fiecare secret pe care-l mărturisesc hârtiei îl rescriu până când îl secătuiesc de orice materie care-mi scrută liniștea, apoi îl șterg definitiv din viața mea. La fel se întâmplă și cu dragostea și cu ura. Scriu și rescriu și tai și adaug până când sugrum ciorna pentru a mă elibera pe mine.

La final, transcriu totul. Și totul sună bine, sună consistent, sună calculat. Și arunc acest tot cu formă în lume pentru a-mi mărturisi împăcarea cu mine însămi, chiar dacă medierea din spatele rândurilor poate fi cu greu intuită.

Am continuat să scriu considerând că cerneala m-ar judeca mai puțin decât ar face-o o pereche de ochi. La ce bun omul să mă răscolească atunci când mi-am așezat pe masă cerneală verde și maro și albastră? Am cerneală în toate culorile, nu care cumva să-mi lipsească vreuna și să ajung să o caut pe chipurile unor necunoscuți.

Eu n-am timp să mă plimb printre oameni ca să-mi aleg o pereche de ochi mai convenabilă.

Aș risca.

La fel cum nu am timp să-i privesc nici pe ai mei ochi suficient încât să păstrez o singură culoare pe masă.

Și, la drept vorbind, ochii care m-au privit până acum n-au reușit să mă scrie când s-au aplecat spre o foaie goală.

M-au privit în gol și gol au lăsat în urmă.

Cerneala, în schimb, lasă urmele necesare. Și pe hârtie, și pe mâini și pe masă. Peste tot. Este descrierea perfectă pentru un scriitor care nu reușește întotdeauna să-și adune gândurile în conturul foii.

Câteodată mai simt necesitatea aproape inevitabilă de a-mi exprima fără ezitări simțămintele. Fie de ură, fie de dragoste, fie chiar de indiferență. Scriu de ceva vreme și îmi pot găsi cuvintele potrivire într-o manieră aproape la fel de elegantă precum mă deplasez pe tocuri.

Apăsat, drept și sigur.

Și totuși, din prea multă asumare, prefer să-l compun pe cel vizat în cuvinte așa cum mintea mea alege să-l înțeleagă și așa cum inima mea alege să-l păstreze și să și-l amintească.

Și-l scriu, în aceeași măsură în care mă scriu și pe mine. Consemnez, astfel, totul, într-un proces verbal ceva mai literar, care m-ar putea scutura de răspundere dacă cineva s-ar sesiza.

Iubirea se scrie cel mai greu.

Și nu doar în cuvinte.

Și-mi place să scriu despre iubire, chiar dacă nu-mi place să citesc despre ea în consemnările altora. Sunt egoistă. Și iubesc numai iubirea mea. Doar pe a mea o citesc cu drag pentru a-mi aminti, din când în când, ceva, sau pentru a evita, tot din când în când, ceva.

Nu există ideea de universal. Și ce bine ar fi fost să scriu despre iubire și să tipizez un text pentru fiecare poveste pe care mi-o va oferi viața.

Nu se poate.

Dar nici nu mă revolt.

Am uficiente coli și suficientă cerneală.

Anii să-mi ajungă.

Scriam cândva crezând, naiv, că poate-am să câștig ceva. Orice. Și am ajuns să mă câștig pe mine. Abia acum. Și câteodată râd mai sincer și mai frumos printre rânduri decât prin fotografii. În aceeași măsură în care aș putea scrie ură în timp ce buzele mele are striga tandrețe.

Cuvintele nu te pot ascunde. Pentru că nu vor. Ele caută să te dezbrace de straturi pe care nici tu nu știai că le-ai căpătat. Tot ce ții mai ascuns, stiloul scoate mai la suprafață. Și dacă încerci să-l păcălești lăsând la suprafață tot ce ai mai greu, sperând că nu va remarca, ai toate șansele să-ți vezi tenebrele ca titlu.

Sunt fericită cu mine și cerneala de pe masă, cu mine și planurile mele, cu mine și cu topul de hârtie de pe raft, cu mine și cu poveștile pe care le trăiesc.

Construiesc în ficare zi tot ceea ce mintea mea consideră mai util și tot ceea ce inima mea avizează. Mai desenez, din când în când, chipuri de oameni pe care apoi le scriu. Mă inspir și inspir atât cât pot. Din sine pleacă totul, cu imaginația legi totul, iar cu mintea expui totul. Și chiar și așa, eu n-am reușit, după atât de mult timp, să desenez, nici pe hârtie și nici în cuvinte, ochii pe care inima mi-i tot dictează.

Și cum să desenez eu așa minune de ochi, când nu am apucat să-i iubesc vreodată?

Mi-am promis că o să-mi fac timp, cândva, și o să-i caut. Și mi-am lăsat lângă ușă o coală de hârtie și puțină cerneală aleasă la-ntâmplare. Stiloul, în schimb, n-am să-l iau cu mine, ca să  păstrez loc în geantă pentru ceea ce sper că voi găsi.

Pe un peron sau pe o stradă pustie, voi întâlni o pereche de ochi uitată care să corespundă celei pe care n-am văzut-o eu niciodată. Și atunci am să scot cele necesare și am să pictez cu degetul în loc de peniță. Și ce bine ar fi ca ochii să aibă culoare cernelii pe care am luat-o de pe masă. Așa, m-aș trezi cu o ciornă perfectă. Și n-ar fi nevoie să mai tai nimic. N-ar mai fi nevoie să rescriu. N-aș mai pierde timp. Întrucât ochii aceia se presupune că vor privi spre ciorna mea și se vor regăsi prin mine, cu mine.

Dar eu tot cu stiloul am să scriu, chiar dacă voi avea doi ochi ideali alături.

Și ce artă ar fi ca ochii aceștia pe care inima mi-i cere, să fie exact ca ai mei.

M-aș păcăli, sau m-aș privi de două ori.

Așa.

Ca un întreg.

 

 

 

 

Ioana Teodora Todorescu
Previous post Care este, de fapt, scopul vieții tale?
Next post Ricardo Semler, vânzătorul de vise