Dintotdeauna de când există organizări statale, există și taxe. ”În această lume, nimic nu este sigur în afară de moarte şi impozite”, spunea Benjamin Franklin. Primele forme de stat au fost grupurile de familii sau clanuri. Taxele erau de regulă plată pentru serviciile preoților din templu. Cea mai veche și celebră taxa era zeciuiala, adică 10% din venit.

Pe parcursul istoriei, taxele s-au multiplicat și diversificat. În timpurile moderne, statul a evoluat în funcțiuni și acest fapt a adus costuri exprimate în taxe și impozite. Funcțiunile unui stat implică binele comun compus printre altele din apărare, educație, sănătate, justiție. Ori asta implică costuri atât de personal, cât și de funcționare precum și cheltuieli de capital (investiții).

Fiscalitatea este un instrument important în politicile economice, în special în economiile de piață liberă. Asta deoarece nu poți cheltui fără a colecta bani. Iar structura taxelor și impozitelor îți pot da și măsura a ceea ce vrei să stimulezi, dacă vrei să stimulezi consumul sau producția, dacă vrei să stimulezi economisirea sau investiția.

Venituri fiscale sunt extrem de reduse.

Comparația cu fiscalitatea europeană: similară la majoritatea taxelor și impozitelor, cu diferență substanțială la taxarea proprietăților (averilor) unde suntem la jumătate. Fiscalitatea este un instrument al redistribuirii prin diferite forme de ajutoare, vouchere, etc., dar fiscalitatea este utilizată și ca un mod de discriminare pozitivă. Astfel, categorii sociale, profesionale sunt exceptate de la plata unor taxe, fie pe principiul vulnerabilității (categorii defavorizate), fie pe principiul interesului economic (stimularea unor sectoare economice). Din păcate, România a exagerat în aceste discriminări, iar volumul de anulări de taxe este extrem de mare și consistent. Tratamentul fiscal preferențial  respectiv cumulul de măsuri care vizează scutiri, deduceri și facilități fiscale pentru anumiți contribuabili și sectoare economice – are un impact de 52,5 miliarde de lei asupra bugetului din acest an, echivalentul a 4,7% din PIB. Uriaș pentru un buget atât de sărac în venituri (cu 50% față de media UE în % PIB). 4,7% PIB facilități fiscale înseamnă 150% bugetul educației. 4,7% PIB înseamnă 17,5% din veniturile bugetare!

https://cursdeguvernare.ro/cum-se-plimba-facilitatile-fiscale-prin-bugetele-romanieipe-ce-dam-de-fapt-aproape-5-dinpib.html?fbclid=IwAR0mgZ8W5w_eP6OnYKPDusaXRN85peXcOGVRllPSCwiOybS pfZj06EkNXPc

Aceste cheltuieli fiscale sunt calculate prin metoda venitului pierdut. Există 3 criterii pentru evaluarea impactului cheltuielilor fiscale:

  • Eficiența microeconomică a cheltuielilor fiscale: pot cauza distorsiuni la nivel microeconomic, pot conduce la creșterea altor taxe (din cauza diminuării bazei de impozitare și, deci, a colectării); încurajează comportamentul clientelar;
  • Impactul asupra echității sociale: unele facilități fiscale îi pot avantaja mai mult pe cei mai bogați și mai puțin pe cei mai săraci, în funcție de baza de aplicare a taxei existentă în cazul fiecărui contribuabil;
  • Impactul asupra cadrului fiscal: conduc la creșterea complexității și instabilității sistemului fiscal; reduc capacitatea de a prognoza evoluția bugetului.

Prin urmare, deducerile fiscale nu sunt mereu argumentate ca eficiente economic, uneori generează efecte adverse sau chiar contrarii scopului inițial.

Taxarea muncii. Cât muncește un salariat pentru sine și cât pentru stat.

Din perspectiva ANGAJATULUI: 193 de zile lucrează pentru stat și 172 de zile pentru el însuși sau:

Din perspectiva ANGAJATULUI și al ANGAJATORULUI: 201 de zile salariatul mediu lucrează pentru stat, cu 5 zile mai mult după transferul contribuțiilor de la angajat la angajator.

https://inaco.ro/ultima-revolutie-fiscala-a-adaugat-5-zile-pe-an-in-care-salariatulmediu-roman-lucreaza-pentru-stat-ziua-libertatii-fiscale-a-devenit-20-iulie-in-2018/

Munca este excesiv taxată, nu este stimulată, sunt descurajate joburile part-time. În consecință, românii apar cu cele mai multe ore lucrate din UE.

https://cursdeguvernare.ro/romania-liderul-european-al-numarului-de-ore-lucrate-de- angajati-o-interpretare-a-datelor.html

Cotă unică sau impozitare progresivă.

În ultimii 20 de ani, partidele declarate de dreapta sau de stânga, s-au poziționat în jurul impozitelor în cotă unică sau progresivă. Cota unică de impozitare a fost introdusă în 2005 și a avut succes în primii ani. Dar, ulterior, cota unică nu a mai fost unică deoarece au fost introduse foarte multe excepții fiscale. De fapt, discuția filozofică este în legătură cu contribuția unui cetățean pentru funcționarea statutului. Traduse cele două soluții, înseamnă că, deși drepturilecetățenilor sunt egale conform Constituției, obligațiile fiscale sunt diferite. Deci practic, ambele soluții susțin taxe diferite între cetățeni. Diferența este că la cota unică se propune o proporționalitate cu veniturile, pe când la cota progresivă se propune o creștere a procentelor de taxare pe măsura veniturilor mai mari. La momentul anului 2005, cota unica era de 16%; mai înainte impozitarea progresivă se realiza în intervalul de 18%÷40%.

Zero taxe, o idee inovativă, dar incompletă.

În ultima perioadă se vorbește de zero taxe. Aceasta înseamnă că se propune că o anumită sumă (salariul minim) să aibă zero taxe, urmând a fi taxate doar sumele ce depășesc această valoare. 25% din salariații din România au salariul minim, iar pentru ei această măsură ar fi foarte bună. Practic, această soluție este un mix dintre cele două sistem de impozitare (unică și progresivă): este unică (zero) la valoarea salariului minim și tot unică (proporțională cu ceea ce depășește salariul minim); cele două intervale însumate conduc la o taxare progresivă. Problema soluției propuse este faptul că ea este incompletă; ea generează o mare ”gaură” fiscală pentru care nu se propune nici o soluție de compensare. După părerea mea, această soluție ar trebui completată cu creșterea taxării consumului (cota de TVA) și a averii. Prin urmare, această soluție în formula completă ar conduce la scăderea taxării muncii și la redistribuirea sarcinii fiscale către consum și avere. Și suplimentar, ar scoate la lumină multe locuri de muncă (unele sunt la ”gri”, altele la ”negru”).

Revizuirea fiscalității este imperios necesară:

  • România are venituri fiscale foarte mici și nu poate asigura servicii publice de calitate
  • Veniturile bugetare mici sunt o frână în dezvoltare
  • Sarcina fiscală apasă mult prea mult pe firme mici și salariații cu salariul minim.

Fără venituri fiscale sustenabile, coerente, solide, orice discuții publice despre împărțirea unor felii frumoase din ”tortul bugetar” este superfluă. Un sistem fiscal trebuie să fie predictibil, eficient economic și etic social, fapt care, din păcate, nu se prea întâmplă în România.

 

Edmond Cucu
Previous post Non scholae sed vitae. Sau invers?
Next post Care este, de fapt, scopul vieții tale?