Mie mi-a plăcut dintotdeauna să merg la școală.

    Iar această frază nu e una dintre cele care cer vreun pentru că. Mi-a plăcut pur și simplu, fără întrebări, fără justificări, aproape fără să-mi dau seama că-mi place. Nu te gândești la fericire când ești fericit. Vine însă un moment în care sesizezi că îți începi tot mai adesea poveștile din anii de școală cu ,,A fost odată…”. Și-atunci te lovește adevărul că deja nu mai faci parte din ele. Rămân, în schimb, să te însoțească o viață ca o confirmare că o amintire e ceva ce ai. Sau ceva ce ai pierdut?

De curând, profesorul nostru de matematică ne-a propus un exercițiu de imaginație: să presupunem că de mâine toate școlile se închid definitiv, fără a mai putea fi deschise vreodată. Cum credeți că ar fi viețile voastre și ale copiilor voștri în această situație? La prima vedere, exercițiul mi-a părut unul simplu, mai ales că nu cu multă vreme în urmă, la începutul abrupt al pandemiei, școala chiar s-a închis de pe o zi pe alta. Totuși, fie și on-line, lucrurile au mers înainte, informațiile s-au acumulat, învățarea a continuat. Nu s-a pus problema unei prăbușiri definitive a întregului sistem. Pe măsură ce analizam ipoteticul scenariu, îmi lăsam mintea pradă unei distopii. Pentru început, mi-a fost imposibil să-mi proiectez viața pentru următoarele câteva luni, marcate de examenele finale, de mutarea într-un alt oraș, de cunoașterea colegilor și profesorilor de la facultate. Mai apoi, visul meu din copilărie de a avea o carieră în educație a devenit subit intangibil. Au apărut imediat zeci de întrebări: cum s-ar mai forma specialiști în diversele domenii ale vieții? Cum ne-am marca evoluția ca specie? Ce s-ar alege de istoria nemaiștiută a omenirii, cât de tentați am fi să o repetăm, necunoscând-o? Cum i-aș învăța pe copiii mei matematică?

N-am avut nevoie de mult timp de gândire ca să ajung la concluzia că n-am putea supraviețui fără școală. Nu după atâția ani de cultură și civilizație, nu cât timp capacitatea omului de a fi autodidact e disproporționată în raport cu tot ce-ar fi de învățat. Celor care știu să asculte, școala le face marele serviciu de a sintetiza informațiile cele mai importante pentru cultura generală. Plecând de la ele, sunt șanse ca viața să pară cel puțin abordabilă. Se vehiculează tot mai des ideea că școala nu ne pregătește pentru ce urmează, că nu e adaptată la nevoile noastre reale. Ca elevă aflată în ultimele săptămâni din clasa a douăsprezecea, m-am întrebat adesea de-a lungul anilor care este, de fapt, problema educației românești. De ce în ciuda faptului că dezideratul școlii este să creeze tineri pregătiți pentru viață, cei mai mulți ies dezorientați de pe băncile ei? De ce în loc să îi obișnuiască să își asume responsabilitatea, îi transformă în plagiatori pe cinste (cu efecte pe termen nedeterminat)? În fond, de ce nu le place copiilor – cu unele excepții – să vină la școală?

Cu riscul ca opinia mea să nu fie în trend, nu cred că ce ne învață școala este inutil. Din contră, sunt recunoscătoare la gândul că mare parte din informațiile valoroase despre lume și viață pe care le-am asimilat se datorează anilor petrecuți ascultându-i pe profesorii mei. Nu a fost în zadar să aflu din ce e alcătuit și cum îmi funcționează corpul, când s-a format țara în care trăiesc și ce tip de climă are, nici să înțeleg mecanismele psihologice din spatele unor atitudini cu care m-am confruntat. Nu am considerat inutil să cunosc mentalitățile trecutului prin curentele culturale cărora le-au dat naștere, să pricep cum circulă electricitatea, să mă exprim fluent în cel puțin o limbă străină sau să știu să citesc un portativ. Iată doar câteva din multitudinea de lucruri bune și utile pe care le-am învățat în diferite stadii ca elevă. Nu mi-au îngreunat viața, ci, din contră, au ușurat-o, i-au dat deschidere și sens. Din acest punct de vedere, cred că școala reușește să ne ancoreze în realitate, ne permite să conștientizăm cine suntem, de unde provenim și – în termenii lui Newton – pe umerii căror giganți stăm.

E drept, nu toți avem șansa de a căpăta în urma anilor de învățare o direcție pentru viitor. Obosiți de memorat pentru sutele de evaluări, sătui de ascultări, termene limită și notări, pierdem undeva, pe parcurs, bucuria învățării – sau, și mai trist, nu o descoperim niciodată – și ne trezim buimaci, nehotărâți, la finalul a douăsprezece clase, cu o viață independentă de luat în piept. Ne înscriem din inerție (și nu din pasiune) la o facultate care trebuie făcută, trecem nedormiți și stresați prin ea și ne vedem, în fine, cu o nouă diplomă. Apoi ne angajăm, așteptând același stimul la care să răspundem, același deadline care să ne răsune repetitiv în minte, cu vinovăția că nici de această dată nu ne-am apucat de lucru până în ultima clipă, aceeași alarmă insuportabilă care să ne trezească pentru o nouă zi de muncă. Din nou. Și din nou. Și din nou. Ne trăim viața în amânări, în justificări, în promisiuni față de noi înșine pe care uităm să le mai onorăm vreodată. Așteptăm weekendul, concediul, ne amăgim apoi că vom schimba ceva de luni…sau poate de lunea viitoare și așa, pe nesimțite, privim cum se scurge printre degete viața din anii noștri. Ce suntem, dacă nu niște adolescenți perpetui, cu ochii pe ceas, în așteptarea pauzei?

Poate că aici greșește școala: ne cultivă iluzia că e mai important cât decât cum. Ne lansează într-o cursă din care nu vrem să mai ieșim niciodată, dar la finalul căreia plătim prețul tuturor lucrurilor pe lângă care am trecut în fugă. Avizi de competiție, de succes, ne dezobișnuim să avem răbdare, să ascultăm, uităm că eșecurile sunt firești și că viața e, de fapt, simplă. Credem că va conta cât am luat în acel test, cât ne iese media, câte diplome avem. În realitate, contează cum am învățat să învățăm, cum ne-am comportat, cum ne raportăm la oameni și la situații. Doisprezece ani de premii și 17 olimpiade naționale și internaționale mai târziu, sunt absolut convinsă că singura luptă cu folos e cea cu mine, că pe diplome se pune praful, că tot ce ne rămâne sunt legăturile dintre suflete. Și cultura.

     A fost nevoie să îmi forțez limitele la maximum, să nu dorm nopțile, să mă stresez până la epuizare ca să înțeleg că viața nu e despre toate astea. E despre plânsul acela curat, venit de niciunde, în care-am izbucnit într-o oră de istorie, când vântul umfla perdeaua clasei, iar profesorul nostru ne vorbea despre crearea lumii. E despre secundele cât mi-am ținut privirea ațintită în tavan ca să nu-mi las lacrimile să curgă – au fost suficiente încât să-mi dau seama că asta vreau să fac și eu când voi fi mare: să fiu profesoară. Să spun povești. Pentru că oamenii nu pot trăi fără ele. Și, chiar de-ar putea, merită?

 

MARIA ROTARESCU
Previous post ÎN CONTACT CU DOMENIUL JURIDIC
Next post Fiscalitatea, între mijloc de colectare venituri și instrument de politică economică