0
0
În campania electorală din anul 2016, un instrument economic făcea furori. Era vorba de noțiunea de fond suveran. Acesta se dorea a fi instrumentul minune care contribuia la o dezvoltare economică fără precedent și era un element esențial în programul de guvernare al PSD pentru perioada 2017-2020. Și cu ajutorul acestuia, creșteau salariile și pensiile și se făceau investiții în infrastructură (spitale regionale, autostrăzi, școli, noi obiective industriale, etc.).
Încă de atunci am afirmat că, mai degrabă scopul lui este altul decât cel enunțat și că fondul suveran este în contradicție cu situația economică a României.
Care erau argumentele promotorilor acestui fond suveran de suveran de investiții și dezvoltare (conform economistului Cristian Socol):
,,În primul rând este nevoie de un vehicul care să se afle în afara constrângerilor bugetare generate de regulile fiscale la a căror respectare România s-a angajat. În al doilea rând, vehiculul de investiții FSDI poate ajuta la menținerea unei creșteri economice de peste 5% în următorii ani. În al treilea rând, prin intermediul FSDI se pot crea locuri de muncă mai bine plătite. În al patrulea rând, prin FSDI statul poate dezvolta noi capacități de producție în domenii competitive. În al cincilea rând, ar trebui să țintim o dezvoltare echilibrata intre regiuni și județe. În al șaselea rând, crearea și implementarea FSDI ar trebui să răspundă unei nevoi viitoare – în câțiva ani România nu va mai avea avantajul forței de muncă ieftine.”
Redactorul Vlad Epurescu numea FSID ca ingineria financiară care va îndeplini programul economic al PSD.
,,Cum poți face investiții fără să mărești deficitul bugetar, bașca să şi mărești salarii şi pensii? Întrebarea este una legitimă. Răspunsul ar fi acesta: prin construirea unui vehicul financiar al cărui exercițiu nu este consolidat la bugetul de stat şi, care, ascunde în mod legal o parte din datoriile ţării. Mecanismul constituirii FSDI-ului ar funcționa în felul următor. O parte din banii pentru pensii, salarii, eliminări de taxe şi alte deduceri şi facilități ar putea fi asigurată din banii de la buget destinați investițiilor în infrastructură şi în alte segmente. Gaura de-aici ar putea fi acoperită de Fondul Suveran care, practic, ar putea pune gaj companiile de stat pentru a obține finanțarea necesară marilor proiecte de infrastructură.”
FSID va fi făcut cu acțiuni ale companiilor de stat profitabile cu care apoi se vor garanta credite viitoare. Fondul Suveran va avea nevoie de aprobarea Comisiei Europene. Se ridică întrebarea firească dacă politicienii români vor administra eficient și responsabil acest fond, în caz contrar existând riscul intrării în insolvență, pierderii acțiunilor companiilor de stat și pasarea pierderilor la bugetul de stat.
Concluzia avertisment a domnului Epurescu: ,,Mă întreb dacă suntem, oare, capabili de aşa ceva, sau ne îndreptăm, fără să ne dăm seama, spre o spirală a datoriilor şi să o luăm pe urmele Greciei?”
Analistul economic Aurelian Dochia avea de asemenea îndoieli privind acest fond:
- dacă va putea fi înființat: ,,nu avem resurse din care să creăm un Fond suveran. Ideea, oricât ar fi de frumoasă, nu mi se pare fezabilă din punctul de vedere al finanțării”;
2. cum vor fi cheltuiți banii ,,Depinde mult cum ar fi cheltuiți banii ăștia, dacă ar fi folosiți în proiecte viabile sau vor fi cheltuiți românește, adică așa cum au fost cheltuiți banii publici de-atâția ani. Dacă tragem o linie, vom vedea ca au fost mulți bani irosiți, de-a lungul timpului”;
- cum va fi controlat acest fond: ,,aceștia (specialiștii firmei de audit) pot doar să facă o analiză ex-post și să tragă eventual unele semnale de alarmă, dar doar după ce investițiile au fost făcute”
În cele din urmă, înființarea fondului a trenat ani buni și programul de guvernare a mers înainte fără el. Primul lui scop cert a fost eludarea constrângerilor bugetare, acel deficit de 3% PIB. Cum acest instrument a lipsit, salariile bugetarilor au crescut prin reducerea sumelor alocate investițiilor (pe principiul vaselor comunicante). Al doilea scop, bănuit de suspicioși, ar fi putut fi o privatizare mascată, căci orice credit sau participare la fond de către investitori ar fi fost garantată cu acțiuni ale firmelor ce erau cooptate în fondul suveran (cele mai profitabile companii românești din domeniul Energiei precum Hidroelectrica, Transgaz, Transelectrica, Nuclearelectrica şi Romgaz).
Spuneam în preambul că ideea de fond suveran (de investiții și dezvoltare) este în contradicție cu situația economică a României. Practic, este vorba de o neînțelegere a noțiunii de fond suveran. Aceste fonduri suverane (cel mai celebru fiind cel norvegian) au apărut în țări cu mari excedente bugetare obținute ca urmare a exploatării unor resurse minerale (finite la un moment dat ca orice resursă care este exploatată intensiv). Este oare cazul României care nu a avut niciodată excedent bugetar în ultimii 31 ani? Mai are România resurse minerale atât de importante care să alimenteze un fond? Ar putea fi oare gazele din Marea Neagră?
Mai apoi, înființarea unui fond necesită alocare de fonduri financiare inițiale; mai mult, în acest fond ar fi fost incluse cele mai profitabile firme de stat, care prin dividendele acordate în ultimii ani au hrănit un buget cu cheltuieli tot mai mari. Prin urmare, inițierea unui fond suveran presupune alocări financiare inițiale și renunțarea la venituri substanțiale la buget.
Mai există o confuzie în rolul unui asemenea fond. Un asemenea fond multiplică banii și nu neapărat în România (exemplul fondului suveran norvegian este elocvent). Prin urmare, un fond suveran nu face investiții în România, nu se ocupă de dezvoltare; el poate finanța acele afaceri/proiecte care aduc plus-valoare investiției inițiale. Pare logic ca un fond suveran să nu finanțeze spitale sau autostrăzi, unde factorul de multiplicare nu este nici mare, nici rapid. Iar ca să finanțeze înființarea de afaceri de la zero (reindustrializarea României) nici atât! De fapt, în gândirea multora, un fond suveran era un program PNDL în care fiecare baron local cerea și primea fonduri pentru a face încă o întreprindere de stat (aici avem experiența negativă a economaturilor sau a Casei de Comerț Unirea).
România a mai avut fonduri de investiții în anii post-decembriști. Unul dintre ele a fost constituit cu sumele rezultate din privatizare. Bani care ar fi trebui utilizați de guvern doar în investiții. Doar că, în anul 2008, banii au mers, se pare, spre reducerea deficitului bugetar uriaș care, chiar și așa, a ajuns la 5,4% PIB.
Prin urmare, pentru un fond suveran ar trebui îndeplinite câteva condiții:
- Excedent bugetar pe termen mediu dintr-o resursă minerală importantă;
- Management profesionist și apolitic;
- Multiplicarea fondurilor financiare;
- Protejarea acestor fonduri de tendința politicienilor de a cheltui azi banii economisiți pentru ziua de mâine;
- Fondul suveran să investească acolo unde poate multiplica banii mai rapid, unde randamentul este superior;
- Investițiile publice pot fi făcute de guvern din dividendele obținute de la fondul suveran.
România ar putea obține sume importante din exploatarea gazelor din Marea Neagră prin redevențe. Dar, conform programului de guvernare: 1/3 din sume vor merge la sistemul public de pensii, 1/3 la alimentările cu gaze și 1/3 la cofinanțare de fonduri europene (tranziția verde). Prin urmare, nimic spre un fond suveran pentru că nu sunt sume de care bugetul României se poate dispensa (cel puțin câțiva ani!).
Mi-aș dori să fie îndeplinite condițiile de a avea un fond suveran. Asta ar însemna că România și-ar depăși condiția de ”greiere” și ar deveni ”furnică”. Iar o ”furnică” are prezentul asigurat, viitorul luminos și nici o iarnă cât de grea nu o poate lovi.
Dar, până atunci, fondul suveran în România rămâne o iluzie fără contingență cu realitatea. O iluzie improbabil de a deveni realitate, după părerea mea. Și, ca orice iluzie, ea are fanii săi, mai ales că meseria de vânzător de iluzii rămâne la mare trecere în România.
