DEFICIT BUGETAR. A FI SAU A NU FI

De când informațiile economice au redevenit libere în România, termenul de ,,deficit” bugetar a fost larg pronunțat. Pe scurt, el reprezintă diferența dintre veniturile și cheltuielile bugetare și se raportează la PIB (produsul intern brut).

Un cetățean, de regulă, nu are deficit la finanțele personale. Cei care au, trebuie să se împrumute undeva (instituție financiară sau persoană fizică) și vor rambursa datoriile plus dobânda. Pentru state, de câteva zeci de ani, existența deficitului bugetar este o chestiune firească și normală. Mai rare sunt cazurile în care un stat are excedent bugetar (mai multe venituri decât cheltuieli).

Cel care nu plătește deficit, rămâne cu datorie.

Dacă pentru cetățeni a cheltui mai mult decât câștigă este un aspect negativ, pentru state este un titlu de glorie. Mai mult, statele nu-și plătesc datoria creată prin deficitul anual și o rostogolesc spre viitor (prin refinanțare), iar în anii următori adaugă alte deficite care măresc datoria publică.

Statele au utilizat instrumentul deficitului bugetar pentru reconstrucția țărilor după războaie și pentru dezvoltare. Mai apoi, (mai ales după decuplarea banilor de etalonul aur) deficitele au continuat să crească. Bunăstarea rezultată a fost una pe datorie. Practic, generațiile prezente au trăit mai bine pe seama generațiilor viitoare (cele care vor trebui să plătească dobânzile la credite tot mai mari).

România este singura țară din UE care a avut deficit bugetar în fiecare dintre ultimii 31 de ani. Alte țări, mai responsabile sau mai prudente, au avut ani cu excedent bugetar.

A face deficit bugetar nu este neapărat greșit. Important este scopul deficitului bugetar. Țările responsabile au făcut deficit bugetar pentru dezvoltare pe când guvernanții noștri au făcut deficit bugetar doar pentru a păcăli alegătorii (prin creștere artificială de bunăstare). De când UE a impus limite ale deficitului bugetar, preocuparea guvernanților noștri a fost de a aranja cifrele. Pentru asta, există mai multe artificii posibile: creșterea artificială a PIB-ului, deflatorul prețurilor, raportarea unor venituri UE, credite de angajament (plăți amânate).

Unii spun că este obligatoriu să ai deficit bugetar și unul consistent dacă vrei să te dezvolți. Realitatea este că se obține creștere economică și cu deficite mici sau excedente bugetare. Altă realitate românească a ultimilor ani este că un deficit bugetar mai mare nu a însemnat dezvoltare, investiții în infrastructură ci chiar mai mici (mult mai mici!).

În economie, cine face economii și investește inteligent, va avea prosperitate. A cheltui fără măsură, fără investiții inteligente, nu este calea spre prosperitate. Iar bețiile de moment aduc de fiecare dată mahmureala care nu este ușor de dus și care va figura pe nota de plată a generațiilor următoare.

Deficitele din perioade economice bune (traiul de ”greiere”) te fac vulnerabil în perioadele de criză economică. Astfel, criza economică generată de pandemia sanitară a lăsat României puține mijloace de a ajuta firmele din economie și cetățenii afectați. Pentru că am plecat de la un deficit bugetar mare în anul 2019, în anul 2020 guvernanții au avut un pachet financiar modest (în context european) și cu toate acestea am atins un deficit bugetar de 9,2% PIB. Pentru că avem cheltuieli angajate rigide (cu salarii, pensii și alocații majorate fără sustenabilitate), deficitul bugetar ne va apăsa și-n anii următori.

Pentru că suntem un ,,greiere” care nu se împrumută pentru a investi, pentru că avem deficit bugetar an de an, pentru că avem venituri bugetare foarte mici, atunci și încrederea creditorilor este mică și, în consecință, dobânzile sunt foarte mari.

O altă problemă a deficitului bugetar este faptul că este greșit înțeles. Acel 3% PIB era o valoare pentru perioade de criză, dar a fost utilizat ca reper pentru perioade de boom economic.

Iar 3% PIB are semnificație diferită de la o țară la țară. Una înseamnă 3% la venituri bugetare de 30% PIB (cazul României) și altceva la venituri bugetare de 45% PIB (media UE). Dacă ne raportăm la venituri bugetare, acel 3% pentru România înseamnă 10% din veniturile bugetare. Iar pe noi crizele economice ne aruncă spre 30% deficit raportat la venituri. Enorm! Deci, deficitul bugetar trebuie înțeles în raport cu veniturile bugetare.

Din graficul de mai jos, se poate observa evoluția europeană în anul 2020, precum și evoluția noastră din anul 2007 încoace.

https://www.zf.ro/eveniment/la-cheltuieli-de-100-de-lei-ale-statului-30-de-lei-sunt-din19538126?fbclid=IwAR209vPTRCoINbmr8dOXeiHl2tD_kIQJAKKOyOcpEBFPX1wapiQnKuVnWA

Iluzia ultimilor ani a fost că ne împrumutăm, mărim salarii și pensii, crește consumul și banii revin în economie precum într-un perpetuum mobile, ceva demn de un Nobel pentru economie, dar în fapt o iluzie ce nu ține mult. Mai ales când consumul se îndreaptă spre produse de import.

Pentru că guvernanții nu știu să construiască temeinic și preferă soluții efemere, ei apelează la împrumuturi, la deficite bugetare. Și, publicul needucat economic și manipulat politic, pricepe că unde merge mia împrumutată merge și suta. Pentru public, deficitul bugetar nu este problema lui, el știe că statul trebuie să dea bani (nu contează de unde îi obține sau împrumută și cu ce costuri prezente/viitoare).

O țară cu deficit bugetar va avea o datorie publică tot mai mare și va plăti dobânzi tot mai multe. În consecință, generațiile viitoare vor fi văduvite de venituri care ar fi putut merge în domenii vitale ale societății (educație, sănătate, etc.). Singurul rol al deficitului bugetar ar trebui să fie dezvoltarea. Iar perioadele de acalmie economică ar trebui să fie traversate cu excedente bugetare care să reducă din datoria publică, care este a noastră a tuturor, a celor de azi și de mâine.