0
0
Mai faci un pas, apoi mai faci unul și nu te mai oprești până ce umbra ființei dinainte nu te acoperă până mai sus de genunchi. Aceea consideri a fi distanța ideală. Nici prea aproape, dar nici la celălalt capăt al lumii.
Stai drept. Atât cât poți cu a ta conformație cotidiană. Nu depui un efort suplimentar. Stai drept așa cum ai sta în oricare altă zi, numai că acum ți-ai împreunat mâinile la spate.
Îți aștepți cu onoare pedeapsa, ori îți e teamă că fără acele mâini împreunate la spate ai putea să te frângi?
Cu pieptul înainte și genunchii pierduți prin întunericul umbrei, stai nemișcat. Doar ochii ți-i plimbi prin cap încercând să observi cuvintele rătăcite pe acolo, pe undeva.
Continui să stai, fără să realizezi că umbra ți-a ajuns acum până aproape de glezne.
Se îndepărtează.
Și pe măsură ce ea fuge de tine, tu ai reușit într-un final să găsești suficiente cuvinte cât să compui un reproș. Poeme n-ai ști să scrii. La fel cum n-ai ști să întinzi pe hârtie două cuvinte simple. Darămite să le și rostești cu pasiune. Dar la reproșuri ești bun. Iar pentru ele găsești suficiente cuvinte. Și ce simplu-ți e să te exprimi cu mâinile la spate.
Uite că umbra stă și ea acum la fel de nemișcată. Tu spui ceva, iar ea ascultă. Și în timp ce tu-ți miști buzele, ea își încrețește fruntea. Din șanturile acelea mici care s au ondulat pe chipul ei, ar putea să tresară și lacrimi, ori ea ține la fiece parte care-o compune, așa că își împreunează brațele la piept ca să le prindă în caz c-or să înceapă să cadă.
Probabil ai și tu o logică a ta când stai cu mâinile la spate. În timp ce-ți mărturisești rodul gândirii, te-aștepți poate ca umbra să te împingă cu ură, iar înainte să lovești asfaltul, o să te sprijini în palme.
Tu mai pui un pas în față, umbra mai pune un pas înapoi. Vă urmăriți. Tu cu pieptul înainte, iar ea cu pieptul apărat de brațe. Ea nu-ți vrea inima lipită de a ei, în timp ce tu ai îndrăzni să te lipești măcar în gând de o parte a sufletului care posedă umbra.
Tu-i coși meticulos câte o lacrimă. Așa, de unde ești, doar cu privirea.
Ori, ea n-are ochi albaștri, ca să-i aduci tu marea-n colțuri.
Ei să-i coși soare, flori și zâmbet. Atât.
Acum taci iar.
Te-ai înroșit.
Iar tălpile îți ard mocnind, căci umbra s-a îndepărtat de tine, iar soarele n-o să te cruțe.
Lumina-ți intră-n ochi. Și totul pare-acum doar umbre. Ea pas cu pas dă înapoi. Se mai oprește să se uite. Nu-și mai păstrează brațele la piept. O mână o ține peste frunte, iar cealaltă se leagănă firav pe lângă corp. Te mai privește o secundă, apoi se n-toarce cu spatele spre tine și merge pas cu pas tot înante.
Ea e departe acum, iar tu nu-ți mai reții la spate brațele. O mână îți rămâne moartă lângă trup, iar cealaltă-ți adună lacrimi.
Ce te-a orbit lumina asta nouă!
După atâta umbră.
Acum realizezi ce bine-i în penumbră. Să ai soare, dar și adăpost. Să ai și rău și bine, și cald dar și răcoare.
Ori, fără umbră peste tălpile-alea goale, cum să înaintezi peste asfalt încins?
Dacă sperai să calci pe iarbă rece, a luat- o ea pe toată, acolo, lângă ochiul drept. Ești condamnat o viață-ntreagă, să o privești cum fuge, în timp ce tălpile îți stau topite, iar soarele te-nțeapă-n ochi.
Stai drept. Atât cât poți cu a ta conformație cotidiană. Doar că de astă dată, ai vrea să depui un efort și să-i iei în brațe umbra.
Tu stai pe loc.
Ea merge înainte.
Și o să-ți dispară.
