0
0
E greu să fii femeie. Dar și mai greu este să fii bărbat când este greu să fii femeie.
Ești responsabil și te simți dator.
Te simți dator pentru iubire, pentru surâsuri, pentru parfum. O simți prin toți porii și ești dependent. Cum ți-ar fi viața dacă n-ai mai simți-o? Cui i-ai mai șterge ochii umezi și de cine te-ai mai îndrăgosti în fiecare zi?
Ce simplu ar fi să-ți iei paltonul și să pleci. Să-ți fixezi pălăria cât să n-o fure vântul și să ajungi departe, acolo unde gândul ei nici n-ar avea putere să ajungă. Și tot i te-ai simți dator. Pentru că încă te visează. Pentru că speră. Pentru că te iubește. Chiar și așa. Când ești departe.
Și ce sens are să îi fii dator de acolo, când îi poți fi dator de lângă ea.
Te întorci discret și arunci paltonul într-un cui. Așezi pălăria pe scaun, la intrare, și iei un loc pe canapea. Și te gândești. Dar te gândești la tine. De ce ai rămas? De ce-ai pleca? Cine-ți este ea? De ce o mai cauți?
Ai rămas doar ca să fii complet și-ai pleca doar ca să ți se facă dor și să te întorci. Ea iți este și-atât. Iți este ea și numai inima o știe, însă inima-ți bate fără să răspundă și-ți tremură tot corpul. O simți pe ea acolo, fugind fără astâmpăr. Și-ți e destul. Și încă o mai cauți doar ca să o găsești. Dar s-a ascuns prin tine și n-ai să reușești. Dar tot o cauți cu ambiție și disperare până când într-o zi n-ai să mai fii. Iar ea iți va ieși pe-o nară, va îngenunchea pe fruntea ta și va muri. Și o vei fi găsit. Tardiv ce-i drept. Dar tot o simți. Și mai respiri o dată.
Îi ești dator în fiecare zi. Numai tu știi de ce și care-ți e dobânda.
Te sacrifici o lună întreagă și-o urci doar pe ea printre nori. O admiri cum dansează precum un copil printre stele și te întrebi dacă vreodată ai să mai vrei ca să pleci. O auzi cum râde și te amuzi de ochii ei mari.
Mintea-ți fuge nebună prin timp și vezi cum pălăria de la intrare este acoperită de praf și de pânze. Paltonul a putrezit în cui mâncat de molii. Nu ți-ar mai ține de cald. Iar tu ești țintuit pe canapea. Și te gândești din nou numai la tine, la cine este ea și dacă ai să mai pleci. Iți simți buza umedă și parcă te mănâncă o nară. E timpul s-o găsești. Și te bucuri.
Și te întorci la ochii ei printre nori.
E martie și-ai urcat-o mai departe de 9. Cu părul ciufulit, fuge și râde frenetic precum o făcea când o căutai prin tine. Urci după ea cu mâinile în buzunare. Ai capul gol si-ți este rece. N-ai luat paltonul. De ce să-l iei dacă nu pleci? L-ai lăsat pradă timpului, ofrandă către molii. Ești fericit și nici nu-ți dai seama. Și nu te grăbești. O urmezi pas cu pas și râzi isteric, cu capul pe spate, înnebunit de extazul ei. Încă ai întrebări și-ți cauți răspunsuri.
Îți tragi pantalonii deasupra genunchilor și te asezi pe un colț de nor ca s-o admiri liniștit. S-o vezi mai de-aproape. Și tot râzi cu zgomot și ți se încing obrajii. Părul ciufulit i s-a umezit și-i acoperă fața. Îi vezi doar un ochi verde, țintit către tine. Îți zâmbește discret. Pieptul i se zbate de atâta bucurie.
Vă priviți.
O ai în fața ta.
E timpul la care te-ai gândit.
Ai găsit-o.
