Sunetul salvator vine dinspre intrare. Nu mai este singură. Acum se poate scuti de meditație. Dar la ce bun? Dacă se întoarce la realitate, își va da seama că nu a făcut nimic întreaga zi. Doar s-a plimbat de colo-colo așteptând să-i pice câteva cuvinte de undeva, nu știu de unde, drept răspuns pentru două întrebări care deodată au devenit mai esențiale decât interviul. Cum rămâne cu cariera? Dar cu David care tocmai s-a întors de la serviciu și nu va găsi nimic pregătit? Nici masă, nici zâmbete. Doar o iubită cu tălpile degerate care a crezut că ar putea descoperi Universul devenind una cu frigul. Acum va deveni una cu răceala, iar el va trebui să devină unul cu rețeta.

Și totuși….ce ar putea fi scris pe acea carte de vizită, atât de provocator încât să dispară din perspectivă orice detaliu legat de carieră sau familie?

Ea, cu mâinile împreunate la piept, el, cu servieta întro mână și un buchet de flori în cealaltă, stau la distanță fixă, pe aceeași traiectorie.

Concentrare.

Se află în plin sezon de vânătoare.

Își urmăresc gândurile cu tâmpla goală, însă doar unul este pregătit să apese pe trăgaci.
O mișcare bruscă ar duce spre câștigarea luptei, însă un gest absent ar face prada să fugă. Iar dacă rămâi fără pradă, îți vânezi cu sete propriile gânduri. Tâmpla va fi la fel de goală. Dar pe lângă fum, vei aduna și scrumul, în timp ce tâmpla va luci senină.

În aceeași lumină în care brocardul se estompa de singurătate. Va luci la fel de goală. La fel de aspră. O vei atinge și o să te doară. Nu o vei mai atinge, dar va începe să zvâcnească. Și-o să te doară și mai tare. Destul cât să pui mâna.

Îți trebuie o pradă.
Înainte să fugi cu tâmplele roșii, mătură scrumul. Ai putea să aluneci când
vei pune talpa plină. Și-ar fi fatal. Iar prada tot n-ar fi.
-Înțeleg că ziua asta liberă nu a fost chiar atât de productivă pe cât ți-ai propus. a rostit încrezător bărbatul,care acum se îndreaptă spre iubită cu mișcări sigure. Sub limbă i-a rămas puțin fum de pe urma împușcăturii.
-Din contră. Am fost mai productivă ca niciodată. Ai fi surprins câte am reușit să realizez astăzi.
Pare mândră de ea, dar eu știu ce a făcut azi. N-am s-o cred. Pare că nici el nu o crede, dar o va face oricum.

I-a adus și flori. Pentru ea. Poate.
-Ai realizat cumva și ceva de mâncare? Sunt sfârșit.
Întrebare greșită. Răspunsul, o minciună sigură. Bineînțeles că nu a pregătit nimic. Poate eventual să-i ofere puțin din pojghița care a început să i se topească ușor-ușor de pe buze.

Dar oare i-ar fi de ajuns? Oare ține iubirea de foame după o zi plină?

-Nu, nu am realizat. Am avut o zi plină și m-am gândit că am putea pregăti ceva împreună. Așa o să putem vorbi despre cum a fost astăzi, să ne mai facem
planuri…

El o privește îndrăgostit. Poate și va mai putea. Știe că altul este adevărul. Știe că de fapt a trecut timpul pe lângă ea și a uitat. Știe că ziua ei a fost un calvar și nicidecum productivă. Dar rămâne îndrăgostit. Și are de ce.

Nicio altă femeie nu ar putea găsi minciuna perfectă așa cum o face ea. Iar ea știe să voaleze. Știe să-și aleagă cuvintele. La fel cum nicio altă femeie nu ar putea să-i ofere un sărut cu pojghiță rece. Pentru că nicio altă femeie nu ar îndrăzni să se
caute pe sine cu atâta perseverență. A lui nu renunță. A lui este la fel de femeie pe
tocuri pe cât este desculță în frig cu stângul peste dreptul. Și este frumoasă. Chiar dacă are obrajii înroșiți de încăpățânare și tremură.
-Cale mov!
Îi întinde buchetul în timp ce-i zâmbește pierdut. Poate a plecat și el în vreo
expediție de regăsire, sau pur și simplu s-a pierdut reușind s-o găsească pe ea.
Mereu acolo. La fel. Ea.
Ruxandra întinde brațele cu intenția clară de a se îmbrățișa cu florile, dar
privirea ascunde ceva.

Pare că brațele ar vrea dragoste în timp ce privirea este doritoare de sarcasm.

Să-ți complici existența este un alt tip de dorință pentru care se poate găsi cu ușurință un vinovat. Pe oricine altcineva în afară de sinele tău care te torturează în pledoarii interioare fără sens.

Așa și cu singurătatea. Pare că femeia caută motive în orice, mai puțin în cărți. Basmele par clare. Căsnicia
mai puin.

Ea experimentează.

Orice, mai puțin dragostea. Pe care uită s-o ofere, preocupată de motivele pentru care n-ar trebui să-i mai pese. O fi chiar așa de greu ca Ruxandra să ia calele, să le așeze pe fotoliu și apoi să se îmbrățișeze cu bărbatul din viața ei din fața ei până când s-ar pierde în cea mai pură dragoste pe care a trăit-o vreodată? Probabil că este suficient de complicat. Tehnic vorbind, să fii sarcastică durează mai puțin decât ai face dragoste, întrucât pentru sarcasm este suficient să ridici o sprânceană, în timp ce pentru dragoste ar trebui să te dezbraci. Durează să te dezbraci de atâtea straturi, iar femeia este genul practic. Ține la timpul ei, așa că arcuiește sprânceana. Până la urmă, de ce și-ar mai dori tactilul sub piele doar pentru un sărut?
Acaparează buchetul și îl reține strâns între brațe. Se uită spre David și parcă nu l-ar cunoaște.
-Așa un gest frumos! Nici nu zici că ai fi făcut ceva.

Doar nu credeați că va alege dragoste. Îl chinuie. Pe el. Tot o formă intensă
de amor, dar cu durere și prea puțină plăcere. Și totuși lui David pare că-i place și așa. Îi zâmbește ca mai devreme. La
fel de pierdut. Pierdut prin ea. A rămas doar cu servieta. Cealaltă mână s-a
eliberat de povara buchetului. Inutilitatea l-ar ucide, așa că mâna are nevoie de scop.

Își privește iubita și-o ascultă cum îi cântă o vină. Ar putea să-i atingă chipul și poate așa ar ceda. O cunoaște și știe că l-ar zdrobi cu sarcasm și cinism. Și totuși își ridică mâna spre buzele ei, așteptându-și pedeapsa.
De ce s-ar supune unui asemenea risc?
Pentru că așa va putea s-o zdrobească și el în brutala iubire.

Le-ar plăcea amândurora, chiar dacă ea nu ar recunoaște. Și totuși va fi destul de puternic încât s-o facă să uite cum se respiră gradual. O va spijini să nu cadă. Cu aceeași grijă cu care îi prinde paltonul de umeri în zilele reci. De obicei îi închide și nasturii, așa că din spate se mișcă ușor către față. De obicei o privește în ochi când o ferește de frig, dar în zilele cu ploaie îi contemplă numai clavicula. O claviculă arcuită în dreptul aceluiași cinism devorator. Dar lui îi place și așa.

Nu renunță și continuă fără astâmpăr să -i caute privirea. Este necesar. Este ideal. Însă va fi nevoit să depună efort și să se
aplece spre ea.

Transpiră și îi trece de gât.

Clavicula a rămas amintire.

Îi caută ochii și găsește pleoapele frânte. Le atinge cu grijă în timp ce ea învață să respire pentru prima dată. A uitat de cinism.

Acum îi face reproșuri pentru dorințe mai mari. Îi prinde încheietura în timp ce se luptă să-și ridice gâtul. Va reuși tremurând și-l va privi cu brutalitate. Ochii ei vor fi analitici, dovedind că se apropie de concluzie.

El se va simți responsabil față de judecătorul aflat sub dominația lui tactilă, așa că va profita și îi va oferi un argument suficient.

Cel puțin așa își imaginează el lupta, în timp ce mâna îi plimbă fără astâmpăr o șuviță după ureche. Căușul palmei i se umple cu obrazul ei. Își plimbă ritmic degetul mare și pare că a reușit chiar și așa să-i ofere motivul suficienței.
Acum sunt amândoi fericiți. Ruxandrei nu i se mai vede nasul dintre flori.
Dacă ar fi ca David să-i caute din nou privirea, ar găsi două umbre verzi pierdute printre calele mov. Două umbre care îl vânează. Doar ca să-l iubească. Într-un fel mai ciudat. Într-un fel mai fără dragoste, dar cu multe alte plăceri.
Ei îi plac doar calele mov. Din când în când mai face o excepție și acceptă
bujorii. Dar nu mereu. Mereu doar cale. Sunt declarație de dragoste în zile ca azi, sau cea mai sigură declarație de pace în zile mai tulburi. Iar el știe asta.
Bineînțeles că știe.
-Faptul că-mi ești ar putea fi un motiv destul de bun pentru a-ți oferi cale.
În alte condiții, acest clișeu ar deranja-o, dar nasul dintre flori tot nu i se
vede și rămâne fericită. O sărută pe obraz și fuge să-și arunce paltonul pe
fotoliu.
-Ce zici să facem paste?
E într-un picior. De data asta dreptul jos și stângul în aer. Tot un fel de
cocor, doar că mai regăsit puțin.
-Din nou? Propun să încercăm ceva dulce. Parcă m-am plictisit de paste.
Poate ceva cu ciocolată. Cu multă cremă.
-Sau ceva cu vișine?
Își desface butonii cămășii în timp ce procesează rețete cu vișine. Nu-i
surâde ideea. Lui îi place dulcele deplin. Vișina este acră. Nu i s-ar potrivi.
Aruncă primul buton pe fotoliu, peste palton, în timp ce îi scapă o privire spre ea.
Ruxandra își așează calele într-o vază mare, în cel mai vizibil colț al camerei.
Trece la al doilea buton și se gândește: ,,Vișinele nu sunt nicidecum dulci. Or să-
mi pice greu. Nu-mi plac. Parcă tot cu ciocolată mi-ar plăcea. Să-i propun
mentă? Îi place ciocolata cu mentă. Sau cu portocale. Dar nu mai avem portocale.
Totuși aș putea să mă duc să cumpăr. Îi place și cu portocală. Doar-doar să pună
și ciocolată”. Se îmbărbătează și își impune opțiunea:
-Cu vișine ar fi perfect!
-Ești sigur? Putem eventual să facem o cremă de ciocolată pe care să o
punem peste prăjitură.-Nu, nu! Simplă ar fi minunată. Doar vișine. aruncă și cel de-al doilea buton peste palton și îi mai rămâne puțin timp să o sărute încă odată.
David ia drumul spre bucătărie. Intenționează să se spele pe mâini. Gândul este undeva departe. La fel și al meu. Mă așteptam la musse și am ajuns la tartă. Dar e de înțeles. Probabil. Ei i-ar pica greu crema, așa că preferă să-i pice lui greu vișina.

Mai este nevoie să adauge două cuvinte lângă calele din living?

Cred că mirosul de prăjitură caldă va fi suficient. Și ea știe asta. Bineînțeles că știe.

TO BE CONTINUED….

* Există multe parfumuri scumpe îndelung apreciate de gusturile rafinate. Și totuși, niciunul nu se va compara cu cel de acasă(…)

Ioana Teodora Todorescu
Previous post AI VREA SĂ FII UCENIC?
Next post CONFESIUNILE UNUI MASON 3. MASONERIA, SURSĂ A TUTUROR RELELOR?