EL NOBEL ȘI EA OSCAR

-New day, new me?

-New day, same old me!

Bărbatul se apropie de femeie și îndoaie cu tact gulerul larg al puloverului
de cașmir pe care aceasta îl poartă. Scoate delicat eticheta de la spate și o întinde cu două dintre cele cinci degete ale mâinii drepte. Stânga este ocupată. Cafeaua cu frișcă stă la loc de cinste. Se uită atent. Suficient cât să își întărâte partenera.
-S/M. Doar vârsta a crescut. Mulțumesc pentru grijă.

-Nu, nu. Altceva încerc să găsesc.

Femeia începe să se agite. Se gândește care îi sunt prioritățile în acel
moment. Să se scarpine în locul în care eticheta o irita când coborâse ori să-și îndepărteze bărbatul care o irită acum.

-Ce anume încerci să găsesti? Fix astăzi ai devenit pasionat de procentajele
materialelor?
-Aha…am găsit!
-Anume ce?
-Termenul de valabilitate pentru pesimism.
S-a lăsat liniște. Genul de liniște care precede inevitabilul într-o căsnicie
de 30 de ani. Și totuși, ce ar putea să i se întâmple? Știe tactica de război.
Și….încă mai poate. Să iubească. Nu trebuie. Doar vrea. Pentru ea. Încă.
-N-am expirat încă?
-Cred că mai am nevoie de cafea.
-Poate pui și o cireașă peste frișcă.
-Ce sens are? Tu ești în fiecare dimineață cireașa de pe frișca din cafeaua
mea. Acrișoară, dar cea mai savuroasă.
Bărbatul o sărută pe obraz și zâmbește parșiv. Pericolul a trecut. Ne-a
salvat din nou. Nobelul pentru pace ar putea fi al lui. 30 de ani de experiență în
câmpul negocierilor pentru ordinea mondială. Încă mai poate. Își ia cafeaua și pleacă spre balcon. El este gata deja. Trebuie doar să-și pună paltonul, trebuie să-și ia pălăria, servieta și să plece. Dar mai este ceva important de care nu trebuie să uite. El nu uită niciodată. Trebuie să-și sărute iubita. Pentru ea. Încă mai poate.
-Știi ce mă gândeam? se aude din living, pe fundalul unor pași grăbiți.
-Mi-e teamă să mă gândesc și eu la ce te gândești tu. răspunde bărbatul
refuzând categoric să se panicheze.
-Astăzi o să-mi iau liber. Voi sta acasă și mă voi gândi.
Bărbatul ridică privirea spre orașul încă inert. Nu-i vine să creadă.
Se uită în gol. Stereotip își întoarce privirea spre ea. Se consideră puternic, dar extazul parcă nu ține cu el. Totuși, se abține. Chiar dacă ar sări în sus de bucurie. Încă mai poate.
-Ești sigură că este o idee bună? Nu-mi amintesc ca tu să fi lipsit vreo zi de
la birou.
-Ei bine ar fi cazul să îmi iau și eu o zi liberă. Doar n-o fi foc în urma mea.
Este șocat. Nu se aștepta să mai poată fi.
-Și ce ai de gând să faci toată ziua singură acasă? Nu ai experiența
necesară pentru așa ceva.
-New day, same old you! O să mă relaxez. O să gătesc ceva, poate un
desert, mă voi relaxa, voi citi. Că veni vorba. Când te întorci, ar fi bine să coborâm fotoliul în living. Este mai multă lumină aici și mă gândesc serios să mă reapuc de lecturat. Poate mă mai inspir puțin.
Nu mai poate. Nu mai poate să se ascundă. Râde isteric. A uitat de țigară.
Își duce mâinile spre obraji. Vrea să-și usuce ochii cu manșeta. Paltonul este aspru și își înroșește fața și mai tare. Râsul este pasional. Acum greu de auzit dar profund resimțit în vârful diafragmei.
-Cu alte cuvinte o să te uiți la două întrebări până rămânem fără Chardonney, apoi eu vin acasă, fac ceva dulce și ne culcăm. Și că veni vorba,
fotoliul îl lăsăm la parter sau e cu termen limită 10 ani și apoi iar sus cu el?
-Ți s-a ridicat gulerul de la atâta veselie. Permite-mi să ți-l așez.
-Trebuie să știu. Peste 10 ani n-o să mai pot.
-Vai de mine!
-Teribil, nu?
Femeia întinde eticheta paltonului cu două dintre cele cinci degete ale mâinii
stângi. Mâna dreaptă ține la loc de cinste un vraf de hârtii. Se întoarce spre
bărbat și îl privește panicată. El Nobel și ea Oscar.
-Acum am realizat.
-Ce anume?

-Termenul de valabilitate al cinismului tău.

-Desfă încă o sticlă. O să mai dureze.

TO BE CONTINUED…

Foi răvășite. Pe fotoliu, pe jos, pe masă, în baie, lângă pat(…)