0
0
Orice deține ramă, devine tablou. Doar curentul artistic diferă. Curentul și chipul care din întâmplare s-a privit în oglinda cu ramă. Nu vom discuta despre mituri și legende. Și nici despre motivul oglinzii. Dar vom vorbi despre INACCESIBIL. Simbolul universal care pornește de la dogmă. Iar dogma rămâne rezervată celui ce poate privi dincolo de transparent și până în adâncul galbenului dens. Artistului. Pentru care fragilitatea înseamnă virtute și putere iar cald-rece înveliș labil.
Interdependența dintre pictor și dăinuire o va explica el. Artistul. Aris.
I.T.T: Dacă ar fi să-ți pui în dreptul patului o pictură, pe care ai alege-o drept ținta primei tale priviri de dimineață?
A.T: Nu aș alege să îmi expun propria lucrare în camera în care dorm. Deși sunt foarte atașat de tablourile mele, din momentul în care le finalizez ele deja aparțin privitorilor. Prefer ca peretele din dreptul patului să fie gol, alb, ca o pânză în așteptarea pensulei mele.
I.T.T: Am remarcat un anumit stil cromatic în lucrările tale. Spune-mi, te rog, ce-ți trece prin suflet și apoi prin gând în clipa în care întinzi pensula spre roșu?
A.T: Sufletul și gândul funcționează într-o simbioză, împingându-mă destul de rar, dar hotărât, spre alegerea roșului. Dacă pentru unii roșul semnifică iubire sau furie, pentru mine înseamnă ceva haotic, distopic, deranjant. Roșul e și modul meu de a încripta un mesaj sau un simbol.
I.T.T: Care mai este scopul portretului dacă îl lași fără chip? Nu-l privezi oare pe el de identitate iar pe noi de sens?
A.T: Pentru mine, identitatea nu este reprezentată de chip; chipul e doar o carcasă a sufletului. Sensul portretelor mele nu e universal. Vreau să accesez individual fiecare privitor, iar el să își dea voie să vadă dincolo de formele și petele de culoare abstracte. Privitorul e în control și poate insera în locul chipului lipsă orice dorește – chipul cuiva, un sentiment, un cuvânt. Sau îl poate lăsa așa. Sensul adevărat pe care l-am dat eu rămâne mereu un mister, dar nu din dorința de a priva privitorul de libertatea interpretării.
I.T.T: Ce înseamnă fragil?
A.T: Apelez la tema fragilității în lucrările mele din dorința de a o celebra și de a o expune ca pe o calitate. Cred că e nevoie de o doză aproape infinită de curaj pentru a-ți da voie să fii vulnerabil. Admir cu tărie oamenii fragili care își asumă riscurile la care se supun.
I.T.T: Oare se poate sfărâma ceva din tine la brutala mânuire de opinii a privitorului neavizat?
A.T: Nu. Reacțiile privitorilor sunt o oglindire a trăirilor ce le aparțin, trăiri care, fie că sunt negative sau pozitive, sunt tot trăiri – sunt autentice și le apreciez. Mai mult decât atât, pun valoare în mod egal pe opiniile privitorilor. Nu îi discriminez. Fie că sunt avizați sau neavizați, valoarea e aceeași.
I.T.T: Un bărbat în poziția copilului este mai lipsit de forță comparativ cu un bărbat pe verticală?
A.T: Nu. Un bărbat în poziție verticală se pliază după așteptările din partea societății. Un bărbat în poziția fetusului își dă voie să acceseze (și să afișeze) vulnerabilitatea care, pentru mine, e o virtute. Dar fiecare își găsește puterea în ce lasă să îl definească.
I.T.T: Orice artist devine el însuși artă. Mai pură și mai greu de imitat. Tu ce curent artistic vezi când te găsești în rama oglinzii, cu tot cu chip și cu tot cu tine?
A.T: Deocamdată îmi acord libertate de exprimare prin neapartenența exactă la un curent artistic. Deși este evidentă afinitatea mea pentru arta contemporană, îmi dau voie să mă redescopăr, să mă reinventez. Într-un mod paradoxal, vreau să fiu recognoscibil prin a fi irecognoscibil, imprevizibil. Întrebarea ta îmi aduce aminte de o secvență din filmul Klimt, unde se discuta despre valoarea oglinzii și despre valoarea ramei sale. Mă privesc în rama oglinzii și văd același eu, dar în lumini diferite – în funcție de ramă, de stare. Văd un mozaic ale cărui piese le schimb constant, marginile sale rămânând aceleași.
I.T.T: Dacă te-aș ruga să faci un portret lumii, ce fel de linii ai folosi?
A.T: Lumea se schimbă într-un ritm atât de alert încât lucrarea nu ar ajunge niciodată la o finalitate coerentă. Ar fi o muncă sisifică. În schimb, aș îndemna lumea să își facă un autoportret.
I.T.T: Crezi în distincția dintre culori calde și culori reci? Dacă da, pot oare culorile calde să exprime trăiri ce pot îngheța un om?
A.T: Da, cred că sunt diferite, dar nu fundamental. Culorile calde și cele reci pot împrumuta și face schimb de efectele pe care le pot produce. Culorile calde au puterea de a trezi trăiri negative în sufletul și mintea privitorului, dar cred că trebuie luate în considerare și formele ce îmbracă aceste culori.
I.T.T: Un artist și-ar putea rezuma întreaga existență printr-o mâzgălitură făcută cu pixul, la plictiseală sau la prea aproape de final?
A.T: Consider că talentul și existența unui artist sunt aproape incomensurabile. Da, artistul talentat poate concentra într-o formă simplă toată existența sa, însă nu aș vrea ca privitorul să o perceapă ca pe o ,,mâzgălitură’’, ci să încerce să o înțeleagă. Aș realiza această ,,mâzgălitură’’ în ultimele momente din viață
I.T.T: De ce pictezi?
A.T: Pentru a dăinui.
Ca să înțelegi puterea universală trebuie mai întâi să înțelegi forța pe care increatul o deține și fragilitatea concretului ce va deveni. Fragilitate suficient definită pentru a speria orice rațiune. Și sperie atât de tare încât mâna artistului în care își slujește penelul începe să tremure și să traseze apăsat figura embrionară. Cu roșu. Nu din iubire. Din haos.
