0
0
Partea dreaptă a patului a rămas goală. Papucii de pe mochetă așteaptă să fie chemați la raport. Draperiile sunt neatinse. Este liniște. Mult prea liniște ca să nu-ți faci griji, însă David nu pare să se alarmeze. Pune stăpânire pe întreg patul și se bucură de încă 5 minute de somn profund. E conștient în subconștient că aceste 5 minute vor trebui să-i ajungă pentru următorii 20 de ani. Nu va mai putea.
La parter…..un alt călător în expediție. Aceeași expediție. Ruxandra se plimbă din living în bucătărie și înapoi contemplând un vraf de hârtii mâzgălite. E 7. Cafeau a fost înlocuită cu cel mai bun Chardonnay pe care l-a putut găsi în căminul lor. Nu are stare, la fel cum nu are nici somn. Se plimbă desculță. Vrea să simtă. Dar ce? Acum se învârte în cerc și se încruntă. Își mai toarnă puțin.
-7 și 5 nu este cam devreme?
-Astăzi e târziu pentru orice.
-Ți-ai uitat papucii sus.
-Nu de papuci îmi arde mie acum! Încerc să gândesc…
David coboară liniștit scările și privește spre călătorul din viața lui din fața lui ca pe un monument ce nu ar putea să-l surprindă cu vreo schimbare de ipostază. El o să bea cafea. Pentru el, 7 și 5 este încă devreme.
-Știam că tălpile goale prin iarbă proaspătă te ajută să te relaxezi și să gândești. Probabil tu simți pădurile nemțești când calci pe parchetul ăla, dar nu cred că te ajută prea tare.
Ruxandra se aruncă pe fotoliul de brocard și se lasă printre perne. Are un pulover cu gât larg. Suficient de larg cât să-și ascundă capul în el. E cald și bine acolo și parcă nu ar mai ieși. Dar trebuie. Trebuie să meargă la serviciu, trebuie să muncească, trebuie să gândească, trebuie să aibă succes. Lipsește un trebuie de aici. Ar mai trebui să facă ceva, dar nu-mi amintesc exact ce și nici ea. Și nici nu trebuie.
David în schimb, trebuie să o iubească, trebuie să aibă răbdare, trebuie să muncească, trebuie să asculte, trebuie să trăiască. Și pentru ea. El poate.
-Premium.
-Poftim? se aude dintre ochiurile dense ale puloverului lila.
-Vinul. Este premium. Merita un alt context totuși. Sau măcar un PM.
Bărbatul își privește iubita cum agonizează în fotoliul de la începuturile lor și își amintește cum obișnuia să o sărute și să o iubească pe brocardul acela rigid. Își bea cafeaua în timp ce își admiră monumentul și zâmbește. Încă ar iubi-o. Chiar și pe sub puloverul de lână. Nu ar mai pleca, dar trebuie. Trebuie să-și pună costumul, să-și ia paltonul, să ajungă la serviciu și să se gândească. La ea. Pentru ea. Poate.
