0
0
,,-Poți să ai tu grijă de Benny în locul meu? Ești singura în care am încredere! Trebuie doar să-i dai câte un morcovel de câte ori i se pleoștesc urechile. Îți promit că va fi cuminte! Eu îl las pe hol între jucării de câte ori trebuie să merg în sala cu lumini și mereu îl găsesc liniștit, dar azi este agitat și nu aș vrea să mă aștepte singur. Te rog, te joci tu cu el până mă întorc?”
L-am luat pe Benny și mi-am început consultațiile. Dacă aș fi știut că un iepure de pluș, iubitor de morcovi albaștri, îi face pe copii să fie în extaz, l-aș fi luat mai des pe urecheat cu mine. Avusesem inima strânsă toată dimineața gândindu-mă la ochii copilei, de un albastru ce se zbătea în nuanțe stranii, de negru, pe care nu le mai avusese până atunci.
Se făcuse opt seara și Eva nu-și terminase ,,dansul” încă. Stăteam pe hol, cu niște urehi de pluș mijindu-se din buzunarul halatului, uitându-mă la fotografiile de sărbători din ultimii ani cu copiii bolnavi. Pentru mulți dintre ei, au fost ultimele. La miezul nopții, domnul Jeffrey a venit lângă mine și mi-a șoptit niște cuvinte pe care am ales să le uit. Îmi amintesc doar că am plecat acasă și i-am făcut lui Benny loc pe noptieră, ca să nu se simtă singur cât o va aștepta pe Eva.
*
Era seara de Ajun când una dintre asistente mă suna cu o voce disperată:
-O fetiță a fost găsită afară, în zăpadă!
-În ce stare este?
-Tocmai a fost stabilizată, dar pulsul oscilează.
-Vârstă?
-Este un bebeluș, nu știm exact câte luni are.
-Incubați-o până vin!
-Cred că ar trebui să-l chemăm și pe doctorul Jeffrey!
-Ce treabă are dumnelui? Eu sunt pediatrul!
-Analizele au arătat celule posibil canceroase!
*
Mereu m-am gândit cât de nedreaptă poate fi viața uneori. Să-ți ia, fără să-ți lase nimic! Țineam între degete mânuța aceea mică a unui copil fără nume, fără părinți, fără iubire, care primise în loc de un suflet care să-i aline plânsul, o posibilă moarte. Dar orice destin poate fi schimbat, așa că i-am dat micuței cu ochi albaștri, toată dragostea de care dispuneam și i-am pus numele Eva. Pentru ea, spitalul devenise un castel, prin care alerga vioaie și se juca. Era nepoata tuturor vârstnicilor de la cardiologie, fiica tuturor mamelor din maternitate și sora tuturor copiilor internați la pediatrie. Pentru noi, era doar un mediu steril, dar pentru ea era un întreg univers.
Pauzele ne găseau mereu împreună, iar discuțiile deveneau tot mai complicate pe măsură ce creștea:
-Aby!
-Da, Eva!
-Vreau să te întreb ceva, dar să nu te superi.
-Hmm, iar l-ai pierdut pe Benny?
-Nuuu! L-am lăsat la domnul Jeffrey să se joace!
-Atunci, ce s-a întâmplat?
-Aby, eu de ce nu am codițe ca nepoata domnului Walter? Vreau și eu să fiu drăguță ca ea!
-Eva, tu ești o fetiță atât de specială!
-Dar vreau și eu codițe!
-Hmm, știi ce-am auzit?
-Ce?
-Îți spun doar dacă nu mai stai bosumflată!
-Bine, nu mai stau! Dacă râd e bine?
-E foarte bine!
-Acum îmi spui?
-Mi-a șoptit mie cineva, că nepoata domnului Walter își dorește nespus de mult să aibă ochi albaștri, precum păpușile, ca să fie cea mai frumoasă dintre fetițele din clasa.
-Serios?
-Serios!
-Ochii mei sunt mai albaștri decât morcoveii preferați ai lui Benny! Gata, nu mai vreau codițe!
-Eva, ai grijă să nu amețești!
-Am ochi de păpuuușăăă,/Katie nu îi aaree,/Eu sunt mai drăguuțăăă!
*
Ziua ei de naștere o sărbătoream în fiecare an, de Ajun. Era mereu o bucurie să o văd cum aleargă în jurul bradului și cum pândește momente de neatenție ca să arunce un ochi printre cadouri. Totuși, în fiecare an, se uita printre copii și își dădea seama că nu sunt toți, iar curiozitatea ei de a afla unde au plecat îmi măcina inima. Cum aș fi putut să-i spun că nu vor mai veni să colinde alături de ea vreodată? O mințeam mereu că s-au făcut bine și au plecat, iar ea se bucura nespus. Moșului îi cerea mereu același lucru: păr lung și galben ca la păpuși, pe care să-l împletească așa cum vrea ea. Nu a renunțat niciodată la această dorință, deși nu i s-a împlinit niciodată.
-Aby! L-ai văzut pe Benny?
-Nu l-ai lăsat la joacă?
-Nu! Cred că s-a supărat pe mine și acum se ascunde!
-Ori i-ai dat morcovei portocalii?
-Normal că nu! Ar fugi și nu s-ar mai întoarce dacă aș face așa ceva! Știi doar că nu-i plac!
-Atunci ce s-a întâmplat?
-Mă duc cu domnul Jeffrey la balul mascat și i-am spus lui Benny că iepurașii nu sunt invitați. M-am dus să mă schimb, iar când m-am întors, fugise!
*
Eva avea o imaginație fără margini. Întreaga ei viață a fost supusă mai multor intervenții, pe care le vedea ca pe o joacă. Sala de operații era sala cu lumini în care ea se transforma în prințesă și dansa toată noaptea odată ce domnul Jeffrey îi punea masca de oxigen. Era micul ei ,,bal mascat”, din care se trezea mereu veselă.
-Măi, măi, uite cine s-a trezit însfârșit!
-Aby!N-o să-ți vină să crezi cine a fost la bal! Nici n-o să ghicești!
-M-ai făcut curioasă! Era cumva un prinț?
-Nuuu! Apropie-te să-ți spun la ureche!
Era așa simpatică.
-Katie!
-Serios?
-Da! Și era cu codițele ei maro, dar tot nu avea ochi albaștri, așa că își pusese o pereche de ochelari de soare pe care desenase cu culori cerate albastre.
-A venit cu ochelari de soare la bal?
-Da! Și era îmbrăcată în rochița ei roșie pe care o ia duminica.
-Iar tu erai cea mai frumoasă prințesă?
-Aby! Aveam părul lung și galben și mătăsos și sclipea! Vai! Era atât de frumos! M-am jucat cu el toată seara și l-am împletit, apoi l-am făcut codițe. Stai!
-Ce-ai pățit?
-Am uitat de Benny! L ai găsit?
-Bineînțeles că l-am găsit. Te-a așteptat toată noaptea să vii!
-Mititelul!
-Să facem liniște! Nu vrem să-l trezim!
*
În fiecare dimineață, Eva era asistenta mea de nădejde. Avea propriul halat, stetoscopul meu și o atitudine de medic profesionist, ceea ce, de altfel, își dorea să devină.
-Salut, buni Walter! Eu sunt doctor Eva și am venit să te consult!
-Draga mea! Ce mai faci?
-Eu foarte bine! Hai să vedem ce-ți face inima!
Se cocoța pe pat și începea să asculte cu stetoscopul, profund concentrată să afle orice problemă.
-Ei bine, domnișoară Eva, inima mea este sănătoasă?
-Hmmm. Nu chiar!
-Vai de mine!
-Nu te panica, buni Walter! Îți prescriu un tratament cu pupicei și îmbrățișări! Orice inimă se face bine cu iubire!
-Eva, ce m-aș face eu fără tine?
-Ai rămâne bătrân! Uite, îți dau eu prima doză și voi vorbi cu Katie să se asigure că-ți iei tratamentul.
*
Nu doar domnul Walter era vizitat cu bucurie de Eva, ci și bebelușii de la neonatologie, cărora le cânta gândilându-le tălpile, și prietenii ei de la oncologie, cărora le spunea povești fantastice din sala cu lumini. Avea o energie de nestăvilit, fără să simtă cum boala o roade pe interior. Emana bucurie și căuta fericire în orice colț al spitalului.
-Le-am povestit tuturor copiilor despre balul de săptămâna trecută!
-Și le-a plăcut?
-Da! Doar că nu vor să mă creadă!
-Cum așa?
-Au spus că le plac poveștile mele, doar că nu înțeleg cum pot să îmi amintesc tot ce se întâmplă în sala cu lumini, pentru că ei uită tot ce se întâmplă acolo, așa că nu există nimic din ce le povestesc.
-Și tu ce le-ai spus?
-Că luni o să merg din nou la bal și o să le demonstrez că am dreptate și că totul e real!
-Și cum o să faci lucrul ăsta?
-O să le aduc o șuviță din părul meu sclipitor!
-Așa să faci!
-Aby!
-Da, Eva!
-Mă gândeam să-ți scriu câteva versuri, sau poate să-ți cânt ceva! Ce ar trebui să fac să mă ții minte?
Acele cuvinte, spuse cu câteva zile înainte de ultimul ei dans, m-au făcut să mă gândesc mai bine la felul în care privesc lumea. Nu mă gândisem niciodată la cum vreau să- și amintească oamenii de mine, nu privisem niciodată lucrurile cu atâta entuziasm, căutând mereu părțile rele și problemele. Eva, în ciuda condiției sale, reușea să dea viață lumii, din viața ei. Începea să înțeleagă unde pleacă ceilalți copii și nu îi era teamă să-i urmeze. Pentru ea, totul era o joacă.
*
Era al optulea Crăciun din viața copilei, iar de data aceea îi ceruse Moșului altceva. Auzise de la domnul Jeffrey că orice om se naște de mai multe ori și că poate avea mai multe vieți. Așa că și-a dorit să se nască din nou, ca fiică a mea, să aibă codițe, ochi albaștri, și să o cheme Katie. Inocența unui copil. O dorință atât de simplă și de clară. Voia să aparțină.
Pentru prima dată, Moș Crăciun avea să-i împlinească dorința.
-Poți să ai tu grijă de Benny în locul meu? Ești singura în care am încredere! Trebuie doar să-i dai câte un morcovel de câte ori i se pleoștesc urechile. Îți promit că va fi cuminte! Eu îl las pe hol între jucării de câte ori trebuie să merg în sala cu lumini și mereu îl găsesc liniștit, dar azi este agitat și nu aș vrea să mă aștepte singur. Te rog, te joci tu cu el până mă întorc?
-Bineînțeles, Eva! Haide, urecheatule, azi ești asistentul meu! ”
A râs plină de viață când i-am pus iepurașului stetoscopul după urechi. Un râset zgomotos. Cântecul pe care l-a compus ca să n-o uit.
-Ce s-a întâmplat apoi?
-Eva s-a costumat pentru bal și a dansat cu îngerii toată noaptea, și mai dansează și-acum, dacă nu i s-o fi despletit părul.
-Și ea chiar a stat aici, în spital?
-Da! Și a fost cea mai fericită!
-Am fi vrut să ne spună și nouă povești din sala cu lumini!
-S-a gândit la toți copiii care vor să știe cum este la bal, așa că a lăsat un caiet plin cu povești!
-Putem să-l vedem?
-Da, dar ca să-l citiți, trebuie să urmați regula Evei
-Ce regulă?
-Ca să credeți, trebuie să visați!
-Dar visele nu sunt niciodată realitate!
-Nu, dar pot deveni!
Copiii cred în poveste doar în momentul în care îi zăresc urechile lui Benny în buzunarul meu. Este asistentul meu de nădejde, care bucură toți micii pacienți, alături de fiica mea, Katie, în ochii căreia a rămas toată iubirea pe care Eva nu a avut timp să o ofere acestei lumi.
